Cafeneaua culturală

Evenimente naționale ale U. A. P. – Tudor Zbârnea – o viață dedicată artelor vizuale din Basarabia

Evenimente naționale ale U. A. P. - Tudor Zbârnea – o viață dedicată artelor vizuale din Basarabia

Pe 27 martie, cu ocazia  aniversării Unirii Basarabiei cu România, la Muzeul Național de Artă din București a avut loc un eveniment de o importanță aparte. În prezența unor personalități politice și culturale de pe ambele maluri ale Prutului, a fost vernisată expoziția „Un secol de artă basarabeană – 100 de opere din Colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei”, la București. Cu acel prilej am avut bucuria să stau de vorbă cu unul dintre cei mai importanți artiști vizuali de la Chișinău. Tudor Zbârnea, născut la 29 decembrie 1955, la Nisporeni, a contribuit la afirmarea, la Chișinău, a unui curent de gândire artistică originală, care venea să se opună mentalității de „vigilență artistică”, ostilă inovațiilor prea spectaculoase în arta plastică. De peste 22 de ani este director al Muzeului Național de Artă al Moldovei. Este laureat a numeroase premii, medalii, trofee și alte mențiuni în cadrul diferitor concursuri și saloane de artă internaționale și naționale, precum: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România 2015, Premiul Național, acordat de Guvernul Republicii Moldova, pentru merite deosebite în dezvoltarea artelor plastice 2014, Premiul Ministerului Culturii sau Grande Medaille d’Or, Salon Grand Prix International de Prestige M. C. A. de Cannes, 2009.

Tudor Zbârnea, cum v-ați apropiat de artele plastice? Când v-ați înțeles vocația?

Eram cel mai mic dintre cei patru copii, aveam două surori și un frate mai mare. Toți desenau și am început și eu. Cam pe la 12 ani, dirigintele, care era profesor de arte plastice, mi-a spus: tu vei fi pictor.

Cât de important a fost pentru dumneavoastră, pentru creația dumneavoastră, faptul că v-ați format dincolo de Prut, într-o zonă de confluențe culturale?

Cred că și-a lăsat amprenta spațiul în care m-am format, pentru că profesorii și, în general, mediul artistic, era un amalgam de școli: școli din țările baltice, Moscova, Leningrad sau Kiev, Odessa, Harkov. Și asta sigur că avea o anumită influență asupra procesului educativ, care, din păcate, și acum mai rămâne valabil: a devenit foarte conservator. Mulți profesori veneau de la Academia Stroganov din Moscova sau de la Academia din Sankt Petersburg. Școli cu o pregătire rigidă, un proces educativ foarte încorsetat în anumite rigori, spre deosebire de școala românească, mult mai democratică și mai orientată către tendințele timpului. Noi, la Chișinău, urmăream revista Arta, pe care o primeam prin intermediul unor prieteni de la Tallinn, pentru că nu ne puteam abona la o revistă românească la Chișinău. Urmăream ce se petrece, ce se produce aici, în țară, eram la curent cu absolut tot ce se făcea și cei care doream, găseam în biblioteca maestrului Grecu carte românească, pe care o procura din Moscova, prin acea faimoasă librărie „Prietenia” („Drujba”). Apoi, ajunși la o anumită vârstă, ne instruiam prin intermediul unor căi care le ocoleau pe cele oficiale. Cu timpul am căutat oarecum în interiorul nostru să ne dezvoltăm. În anii 90 am avut două expoziții pe care mi le-a deschis Dan Grigorescu – o somitate în critica și istoria artei, el fiind cel care m-a atribuit oarecum școlii românești de pictură, în special celei de la Iași, de subtil colorist.

Vorbeați de democrație în procesul de învățământ românesc și de rigoare în procesul de învățământ din Republica Moldova. Roman Tolici îmi spunea că în vacanța de vară avea de făcut mii de schițe, pe diverse teme…

Da, așa era, într-un mod mai puțin normal, procesul de studiu. Chiar ni se cerea uneori să aducem schițe la cântar: 200 de grame de schițe. Trebuia să mergi în gară, trebuia să mergi la piața centrală, să faci portrete de țărani, crochiuri. Dar asta nu ne-a împiedicat ulterior, pentru că alfabetul, totuși, este necesar într-un învățământ riguros. Sigur, asta ne-a jucat și feste, într-un fel, pentru că, după absolvire, trebuia să încerci să te regăsești, să nu mergi pe linia impusă de școală, pentru că era mult prea conservatoare.

Ce modele ați avut în artă?

Multe, multe, pornind de la Giotto. Pentru mine Giotto era un Dumnezeu. Apoi Rembrand, Velasquez și venind încoace la noi – Luchian, Petrașcu, Tonitza, cei care au devenit clasicii picturii românești. Sigur, învățam după Grigorescu, după Baba. Corneliu Baba era foarte cunoscut în școala sovietică. Era un mare maestru. Dar modelul pe care îl pot considera direct pentru mine a fost Mihai Grecu, un mare artist basarabean, care studiase și trei ani de școală de la București și care în 1940, după ocuparea Basarabiei, s-a retras la Chișinău.

Tudor Zbârnea, cum vă definiți ca artist? Ce credeți că vă individualizează?

Îmi este mai simplu să mă uit cum mă definesc alții. Am avut șansa să am mai multe expoziții în țară, unde istorici, critici de artă, au scris despre expozițiile mele, despre discursul meu artistic și sunt caracterizat ca un artist profund umanist, preocupat de condiția umană. Eu niciodată nu am îndepărtat această preocupare din discursul meu. Estetic vorbind, am avut trei etape în pictura mea, foarte distincte, unde mi-am desfășurat cumva cercetările artistice. De asemenea, disciplina cred că mă caracterizează. Am fost și rămân un artist cu preocupări legate în principal de lucrul în atelier. Apoi am multe preocupări organizatorice, legate de procesul artistic din Chișinău, având și această funcție atât de solicitantă, în cei peste 22 de ani de când sunt director. Muzeul a trebuit cumva scos din paragină și asta m-a disciplinat, dar am avut această disciplină și de acasă. Ea m-a făcut să prețuiesc timpul altfel decât mulți alții, care au avut libertate totală.

Ce credeți că îi trebuie unui artist plastic pentru ca numele său să rămână în conștiința publicului?

Nu mi-am pus această problemă niciodată, dar eu cred că în primul rând un artist trebuie să fie sincer cu sine, să fie deschis, indiferent de viziunea artistică, de procedeele artistice și de celelalte principii legate de elaborarea unor tematici.

Tudor Zbârnea, cum ați caracteriza învățământul actual vocațional plastic din Republica Moldova?

Este oarecum mai deschis către noile tehnici și condiții de studiu, față de cel de acum 30 de ani. Dar, sigur, mai rămâne încă mult de lucrat pentru ca școala noastră să-și revendice niște condiții de personalitate clară. Noi suntem în formare. Dacă am deschis o facultate abia în anii 80 la Chișinău, astăzi, încă nu avem o catedră de istoria artei. Există un corp didactic bun, în special l-aș menționa pe cel de la Universitatea Pedagogică Creangă. Există un corp profesoral solid, care produce o serie de artiști tineri  buni, care evoluează pe simezele unor galerii în străinătate, unii chiar sunt stabiliți în străinătate.

Ați putea face o paralelă comparativă între generația dumneavoastră și generația tânără de artiști?

Eu aș spune că artiștii tineri nu sunt mai buni sau mai răi, sunt mai individualiști decât generația noastră. În anii 80, cei care am ieșit la limita stagnării regimului de propagandă comunistă și Perestroika lui Gorbaciov, am simțit o liberalizare, am putut ieși în expoziții, în consilii se discuta altfel, nu mai existau acele rigori drastice, încorsetări în tematici ideologice. Am putut descoperi arta românească în cenacluri, l-am sărbătorit pe Luchian la Chișinău, în anii 80, dar nu în mediul nostru, ci ne duceam în mediul scriitoricesc.  Uniunea Scriitorilor a mers tot timpul cu câțiva pași înaintea altor uniuni de creație. Astfel, am descoperit valorile românești și în jurul acestor valori noi eram cumva mai solidari, mai uniți, ne sprijineam reciproc în orice condiții, și aceasta a rămas în spiritul generației noastre, până acum. Astăzi fiecare își vede de propria cale și, vorbind de calitate, este greu de spus când a fost mai bine sau când a fost mai rău. Se pare totuși că în acea perioadă, în anii 80, gruparea tinerilor era mai efervescentă și asta datorită unei condiții solidare de activitate, dar și a unei concurențe pe care astăzi o simțim mai puțin la generația tânără.

Cât de dinamică este viața muzeală din Republica Moldova? Cât de iubite sunt artele vizuale?

Sigur, noi trebuia să muncim foarte mult ca să atragem publicul la Muzeul Național de Artă, pentru că era un muzeu care avea în jur de 8.000 de vizitatori pe an, într-un Chișinău care avea la 800.000 de locuitori. Acum avem în jur de 90.000 de vizitatori. Nu este mult, dar pentru Chișinău este un public destul de numeros. Este un muzeu mai mic decât orice muzeu din București, dar e într-o clădire istorică foarte frumoasă, care a fost restaurată inclusiv cu sprijinul Guvernului României. Pentru asta rămânem mereu recunoscători. Ni s-a acordat un milion de euro, ca să terminăm o restaurare la care se lucra deja de 13 ani, cu finanțări sporadice. În 10 luni am făcut mai mult decât ceea ce făcusem în 13 ani. După deschidere, situația s-a schimbat, a atras mult mai mult public și am fost nevoiți să ne orientăm și spre evenimente culturale. Eu am ținut foarte mult să aducem artă românească, artă contemporană și clasică. Și vom aduce și în acest an expoziții. Și acum venind cu expoziția noastră, „Un secol de artă basarabeană – 100 de opere din Colecția Muzeului Național de Artă” la București, de aici nu vom pleca fără nimic. Plecăm cu o expoziție excepțională a artistului Gheorghe Anghel, pe care o vom deschide la Chișinău. Și deschidem circa 40 de expoziții în fiecare an. Nu aș sugera altor muzee să facă atâtea expoziții într-un an. Dar facem expoziții multe pentru a avea muzeul ca o instituție culturală deschisă. În afară de expoziții, noi avem lansări de carte, spectacole de dans, teatru, mai multe manifestări în colaborare cu alte instituții, avem conferințe. Și în acest an vom avea o serie de conferințe cu personalități din țară, pe care le vom invita. Încercăm să menținem o atmosferă culturală vie, dar și o conexiune permanentă cu valorile culturale românești.

Cum ați caracteriza evoluția artei din Republica Moldova în perioada postsovietică?

În primul rând de totală libertate, pentru că, începând cu anii 86-87, cei care erau obișnuiți cu tematicile vechi au trecut la noi tematici: istorice, legate de tricolor…, iar în mare, toată viața artistică s-a organizat într-o totală libertate și asta a fost foarte benefic. Viața artistică la Chișinău este înviorată față de perioada sovietică, este incomparabil.

Știu că există și un proiect pe care l-ați pus la cale cu actuala conducere a Uniunii Artiștilor Plastici din România: realizarea unei filiale a UAP în Republica Moldova…

Da, la congresul anterior al Uniunii Artiștilor Plastici din România s-a votat această instituire a noii filiale.  Este un gest foarte generos, chiar fratern al colegilor noștri de aici, din țară. În primul rând le-aș mulțumi președintelui Petru Lucaci, lui Gheorghe Dican, Liviu Nedelcu și lui Marius Barbone, cei care sunt astăzi în directoratul acestei uniuni. Noi găsim această deschidere fără precedent. 

Tudor Zbârnea, cum vedeți viitorul artelor plastice în Republica Moldova?

În ultimii ani, toată lumea se gândește la pace. Restul se va dezvolta într-un mod firesc. Mediul nostru artistic are toate capacitățile de dezvoltare. Artele sunt într-o continuă creștere și asta se datorează în primul și în primul rând libertății. Dar așa cum spuneam, trebuie să ne gândim în primul rând la pace, pentru că suntem cu un război la graniță, care într-un fel sau altul ne afectează gândurile noastre de trăire creativă.

Ce alte pasiuni are Tudor Zbârnea? Cum este omul Tudor Zbârnea?

Fiica mea, care este și artistă, ea a făcut design vestimentar la București, mă critică spunând  că unica pasiune a mea este munca. Nu este chiar așa. Îmi place să călătoresc, să cunosc oameni noi, să văd locuri noi și să fiu cât mai aproape de familie. Probabil munca mea de-a lungul vieții m-a sustras din acest mediu al familiei și tot timpul îmi doresc să fiu în mijlocul ei.

Interviu realizat de Sebastian CRĂCIUN