Cafeneaua culturală

Istoria românilor – Descălecatul în Moldova

Mai întâi a fost Dragoș, alungat apoi de Bogdan, primul dintre Mușatini

Ceea ce se întâmplă în Moldova pe la începutul Evului Mediu românesc seamănă și totuși se deosebește de Țara Românească. În Moldova, în mod cert a fost un descălecat, adică venirea de dincolo de Carpați a unui grup care a cucerit actuala Moldovă. Cum s-a întâmplat? S-au purtat mai întâi lupte ale regilor Ungariei, ajutați de supușii lor români, împotriva tătarilor, pentru a-i îndepărta de granița Carpaților. Ungurii și românii au trecut munții, i-au învins pe tătari, iar regele Ungariei, mulțumit de serviciile unuia dintre voievozii din Maramureș, pe nume Dragoș, îl lasă stăpân peste un teritoriu în Moldova, unde se închegaseră mai de mult mici unități politice.

Dragoș este deci la început în fruntea a ceea ce se numea, în termeni feudali, o marcă a regatului ungar la răsărit de Carpați. Întâmplarea face ca la foarte puțini ani după această stabilire a lui Dragoș în Moldova, o familie, tot din Maramureș, rivală cu familia lui, familia unui Bogdan, se răzvrătește împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova și îi alungă pe descendenții lui Dragoș. De-acum începe o nouă dinastie, a Bogdăneștilor – li s-a spus, în istoriografia modernă, Mușatini, din cauza unei femei, Margareta Mușata.

Descendenții lui Bogdan devin adevărații întemeietori ai principatului autonom al Moldovei. Primul nucleu al noului voievodat a fost pe râul Moldova, de unde numele păstrat de țară, iar capitala la Baia, pe râul Siret. A doua capitală a fost la Suceava. Extinderea autorității voievodului asupra formațiunilor care existau mai înainte s-a făcut treptat, dar destul de repede, deoarece chiar din anii 1390 domnul de la Suceava se intitula „stăpân până la mare” – însemnând că, în afară de o cetate sau două, luase Basarabia de la munteni și unguri. La acea epocă, străinii erau conștienți de paralelismul destinelor celor două ținuturi românești. Când vorbesc despre Ungrovlahia, ei se referă la Țara Românească, iar Moldova apare în unele documente cu numele de Valahia.

Pentru a păstra o relativă libertate de mișcare, voievozii moldoveni ba acceptă să rămână vasali ai regelui Ungariei, ba devin vasali ai altui rege, rival cu regele Ungariei, și anume regele Poloniei.

Marii boieri din Moldova

Avem de a face aici cu o împărțire a puterii între voievod și marii boieri. De pildă, atunci când un voievod moldovean se duce în Polonia pentru a depune, ca peste tot în Europa, jurământul de credință în fața suzeranului său, regele Poloniei, se scrie pe urmă un hrisov, o chartă prin care voievodul spune: „Eu făgăduiesc să vin cu oști dacă ești atacat de vecini…”, dar regele Poloniei cere ca acest tratat să fie iscălit și de marii boieri. Uneori, există chiar un tratat alăturat, numai cu acești mari boieri. Puterea marilor boieri care îl aleg pe voievod este atât de mare, încât un suzeran străin se crede nevoit, pentru a fi sigur că va fi ascultat în acea țară, să aibă nu numai cuvântul voievodului, ci și cuvântul marilor săi boieri. De altfel, constatăm că în lista celor 15-16 boieri care iscălesc un asemenea tratat, numai vreo trei – patru sunt mari dregători, adică logofăt, vornic, vistier sau pârcălab de cetate. Ceilalți sunt numai cu numele lor, jupân cutare, jupân cutare. Ceea ce înseamnă că erau mari boieri prin naștere, prin faptul că posedau o mare întindere de moșie și cete de oameni cu care puteau merge la război. Prin urmare, la începuturi, în Moldova, marea boierime avea aproape aceeași putere ca voievodul. Observația rămâne valabilă și pentru Țara Românească, chiar dacă aici documentele sunt mai puțin revelatoare.

Sistemul de succesiune la tron

Sistemul de succesiune la tron în țările române a fost cea mai nefericită dintre instituțiile noastre medievale. Cu toate că primele două succesiuni din Țara Românească par a se fi făcut fără tulburări, la a treia generație – iar în Moldova chiar de la a doua -, constatăm că succesiunea nu se face automat de la defunctul domn la fiul său mai mare (cum au reușit să impună regii Franței, de pildă, sau regii Angliei), ci că avem de a face cu o alegere dintre fiii fostului domn. E ca și când descendenții foștilor cneji și voievozi și „mai-mari ai țării” ar fi vrut să reînvie actul inițial când au ales ei pe marele-voievod. De acum înainte, aceasta va fi regula – cu rare abateri, ca, de pildă, după domnia a două personalități excepționale precum Mircea cel Bătrân în Țara Românească și Ștefan cel Mare în Moldova, care reușesc să-l impună, înainte de moarte, ca succesor pe fiul lor mai mare: „țara”, în cazul în care tronul devenea vacant, va putea alege ca succesor un membru oarecare din neamul lui Basarab (în Țara Românească) sau al lui Bogdan (în Moldova). Era un sistem ereditar-electiv: putea fi ales, dacă era considerat vrednic de domnie, oricare dintre descendenții familiei domnitoare, chiar dacă era copil din flori, adică bastard. Era de ajuns să fie – se zicea – „os de domn”. De aici au rezultat competiții, rivalități, intrigi, lupte, care au fost un prilej continuu de intervenții străine.

Documentare realizată de Valentin ANDREI

(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)