Ținutul Neamț se poate făli cu o întreagă pleiadă de pictori care au creat artă pentru posteritate, fiind fii și/sau trăind în acest loc binecuvântat de Divinitate: C. D. Stahi, Victor Brauner, Aurel Băeșu, Elena Uță Chelaru, Nicolae Milord, Simona Vasiliu Chintilă, Petru Petrescu, Iulia Hălăucescu.
În timpurile noastre, o prezență aparte în urbe este cea a artisului plastic Mircea Titus Romanescu. Purtătorul unui nume de imperator roman (parcă într-adins, numele de familie provine de la rădăcina familiei de cuvinte care evocă Roma) are alură și purtare de aristocrat, privire limpede, vorbă molcomă și, în același timp, hotărâtă. Mereu de un calm care i-ar face invidioși chiar și pe englezi, artistul care a expus pe multe meridiane ale mapamondului are oricând disponibilitatea unui dialog.
Vă trageți dintr-o familie de pe Valea Muntelui, în care cartea era la mare cinste. Cât de mult contează pentru un viitor artist faptul că rădăcinile sale au de a face cu talentul său nativ?
Mircea Titus Romanescu: Este adevărat că Valea Bistriței a fost locul de naștere a multor oameni de cultură, știință și oameni politici, personalități importante ale Moldovei și ale României, mulți de renume internațional. Această vale a fost un traseu de legătură între Est și Vest, între Nord și Sud, un adevărat „drum inițiatic” din vremuri preistorice. O parte dintre personalitățile culturale și științifice le-am cunoscut personal și pot spune că m-au influențat direct în cariera mea artistică, în diferite momente ale vieții. Încep cu pictorii originari de pe meleagurile nemțene: Honoriu Crețulescu, Ștefan Hotnog, Simona Vasiliu Chintilă, Iulia Hălăucescu și ,nu în ultimul rând, Elena Uță Chelaru, în atelierul căreia am lucrat, sub îndrumarea sa, peste doi ani. Este ca și cum originile, prin personalitățile lor, au avut în grijă inițierea mea artistică.
Aveți studii absolvite la Politehnică. Formația inginerească v-a ajutat în cariera artistică?
Mircea Titus Romanescu: În Politehnică, la Facultatea de Electronică, am întâlnit alte două mari personalități nemțene, pe profesorii Grigore Cartianu și George Samachișă (originar din Ceahlău, actualmente emigrat în Statele Unite). Am făcut prima mea profesie cu dragoste și
atașament, drumul acesta fiind presărat cu mai multe comunicări științifice și vreo trei brevete de invenție. Până când dorința de a mă dedica cu totul artei a învins. Ingineria m-a format și mă ajută în cariera artistică, pe care am abordat-o dintr-o anumită stare de maturitate. Și mai cred că întotdeauna cunoașterea aprofundată a unor alte domenii vor îmbogăți un artist.
Cândva, criticul de artă Valentin Ciucă afirma că pictorul Romanescu reînvie, în cheie personală, cubismul. Știind că sunteți un admirator al acestui curent și, mai ales, al reprezentanților săi, vă întreb dacă sunteți de acord cu afirmația reputatului critic de artă!
Mircea Titus Romanescu: M-a atras cubismul încă de când l-am văzut pe viu în muzeele din străinătate. Mi s-a părut o bună cale de abordare a unei cercetări plastice, începând „analitic”. Este normal să fi găsit o cheie personală, având în vedere că abordarea mea venea fără o educație plastică formatoare anterioară. Am cercetat drumuri noi de abordare, în conformitate cu înțelegerea și cunoașterea mea, cu un ochi admirativ spre realizările lui Georges Braque. Nu știu dacă am adus ceva nou cubismului, sau a mai rămas ceva din apropierea mea de cubism, știu doar că mi-a plăcut să-l văd așa.
Ați înființat fundația care vă poartă numele. În ce scop? Ce vă doriți să realizați prin intermediul ei?
Mircea Titus Romanescu: Fundația este rezultatul unor cercetări începute de mine la Facultatea de Artă din Timișoara, din timpul masteratului, sub îndrumarea profesorilor mei Constantin Prut și Alexandra Titu. Doream să creez o sinergie între arta contemporană, cultura tradițională, turism și spiritualitate. Misiunea Fundației „Mircea Titus Romanescu” este integrarea artelor vizuale contemporane în cultura vechilor ținuturi din România, prin redescoperirea vechilor trasee cultural-spirituale și crearea de trasee contemporane, în vederea creșterii notorietății acestor zone și interconectarea lor cu alte zone culturale din țară și din lume. Pe scurt, în cadrul evenimentelor inițiate de noi lucrăm cu un grup de artiști, cărora le asigurăm condițile de lucru și pe care îi promovăm împreună cu produsul lor artistic. Evenimentul crează notorietate zonei și ajută la creșterea patrimoniului ei artistic, prin donațiile făcute din produsul artistic realizat în timpul evenimentului. Aici, condiția esențială de reușită este repetabilitatea evenimentului spre permanență.
Printre multe alte instituții culturale, sunteți membru al Asociaţiei Internaţionale ARIPA din Torino, fondată și condusă de un alt artist plastic recunoscut al ținutului Neamț, doamna Mariana Papară. Cum e să se întâlnească, în artă, doi artiști de calibru?
Mircea Titus Romanescu: Trebuie să spun încă de la început că atunci când am fost invitat să fac expoziție la Torino, Galeria ARIPA și Asociația doamnei Mariana Papară existau și promovau arta românească în Italia, unde au avut expoziții mulți dintre artiștii foarte importanți din România. Am avut și eu onoarea de a fi invitat de mai multe ori: a fost o „personală”, intitulată „În căutarea semnului pierdut” (Torino, 2007), apoi o serie de expoziţii colective, împreună cu un grup de artiști români și italieni: „Bucureşti – Torino” (Galeriile Apollo, Bucureşti, 2007) și „Dincolo de Semn” (Veneţia şi Torino, 2008).
Au fost timpuri foarte rodnice pentru mine. Am luat contact cu artiști și critici italieni, în cadrul activităților organizate de doamna Mariana Papară. Aceste vremuri minunate au fost întrerupte de o criză care a afectat și viața culturală a Europei.
În anul 2017, am avut onoarea să o invit pe maestra Mariana Papară la simpozionul organizat de fundația noastră, de altfel era evenimentul inaugural al fundației – Simpozionul de pictură și sculptură de la Câmpulung Moldovenesc. O altă colaborare cu doamna Mariana Papară a fost prilejuită de proiectul fundației legat de aniversarea Marii Uniri de la 1918, „Portrete ale Marii Uniri”, finalizat cu o mare expoziție itinerată la muzeele din țară și cu un album de artă (2018, 2019). Din nou, o criză, pandemică de această dată ne-a încercat credința și ne-a întărit în hotărârea noastră de a continua marșul victorios al artei!
Rămânând la aceeași idee, vă știu un apropiat al importantului grup „Prolog”, din care fac parte seniorii Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Matei Lăzărescu, Valentin Scărlătescu, ca să amintesc doar o mică parte a numelor care se regăsesc aici. Intuiesc că e o onoare pentru dumneavoastră să vă alăturați lor. Este, în același timp, și o provocare pentru pictorul Mircea Titus Romanescu?
Mircea Titus Romanescu: Când am planificat prima întâlnire cu membrii și artiștii apropiați ai grupului „Prolog”, la Gura Humorului, în anul 2018, grupul de artiști invitați s-a format la recomandarea maeștrilor Horea Paștina și Constantin Flondor, iar evenimentul s-a numit „Întâlnire”. Așa a rămas și în anul următor, la a doua ediție, care s-a desfășurat în același loc, având o selecție pe aceleași criterii. În total, la „Întâlnire”, au participat 14 artiști: Alexandru Antonescu, Crina Antonescu, Cristian Diţoiu, Constantin Flondor, Matei Lăzărescu, Dan Mohanu, Horea Paștina, Ștefana Petre, Emilia Pop, Andrei Rosetti, Mihai Sârbulescu, Valentin Scărlătescu, Doru Ulian și subsemnatul.
Sigur, să lucrezi alături de membrii „Prolog”, în atmosfera de prietenie și respect reciproc caracteristică grupului, a fost un mare privilegiu și mai ales o mare lecție.
Dar a mai fost ceva, un fapt pe care aș îndrăzni să-l denumesc extraordinar, și anume că acestor artiști foarte importanți le-a plăcut ideea fundației noastre și că au dorit să-i ofere „un bun început”. Acest început a fost expus la Muzeul de Artă din Piatra-Neamț, expoziția de pictură „Întâlnire”, în anul 2020.
Recent, la Tarcău, ați organizat un eveniment în memoria Doamnei acuarelei românești, Iulia Hălăucescu. Ce vă leagă de această importantă personalitate a artei plastice naționale? Sunt și alte nume pe care vă doriți să le evocați, să le mențineți vie memoria?
Mircea Titus Romanescu: Am avut șansa să fim aproape de Familia Hălăucescu și să facem parte din cercul lor de prieteni. Doamna Iulia a fost prezentă la deschiderea primei mele expoziții de acuarelă ce a avut loc la Piatra-Neamț, în anul 1987 (Galeria Alfa – Teatrul Tineretului). La acea vârstă, eu eram decis deja să-mi schimb meseria și să devin pictor, ocazie cu care doamna Iulia m-a invitat să îmbrățișez acuarela. Ea a fost tot timpul la curent cu pictura mea, primind sfaturi și eu am urmărit activitatea ei în acuarelă. Unchiul și mentorul meu în ale acuarelei, pictorul Ștefan Hotnog, plecase la Iași, ca profesor la Facultatea de Arte, de mai mulți ani. Așa m-am apropiat de Familia Hălăucescu. Mai târziu, doamna Iulia a dorit să-mi lase mie atelierul ei de acuarelă de la Piatra-Neamț. Atunci am considerat că nu era momentul, iar mai târziu a fost prea târziu.
Consider că doamna Iulia este una dintre persoanele care mi-au influențat cariera mea artistică, alături de Ștefan Hotnog, Simona Vasiliu Chintilă și Elena Uță Chelaru. Pe acest parcurs aș începe mai bine cu părinții mei, Gheorghe și Cornelia Romanescu, care m-au crescut și sprijinit din toate puterile lor în deciziile mele. Tata, Dr. Gheorghe Romanescu, fost secretar științific al Academiei de Științe Medicale din București, împlinește anul viitor 100 de ani de la naștere (Grințieș, 1923 – Piatra-Neamț, 1995). Sigur că doresc să am în vedere și alți membri ai familiei Romanescu, care s-au remarcat prin realizări deosebite, și sunt mulți.
Fiind cunoscut faptul că în cadrul instituției noastre funcționează, cu succes zic eu, Școala Populară de Artă, v-aș ruga, la final, un cuvânt, un sfat adresat celor care vor să apuce această cale, a artei plastice.
Mircea Titus Romanescu: Mărturisesc că la rândul meu și eu am absolvit Scoala Populară de Artă din București, Secția de pictură, cred că prin 1981. Am avut ca profesor o fostă studentă a lui Corneliu Baba, doamna Francisca Lencu, un desăvârșit și foarte pretențios profesor.
Mulți dintre colegii mei de atunci au intrat la Facultatea de Arte din București. Și eu doream acest lucru, dar aveam din ce în ce mai puțin timp liber, fiind prins într-o slujbă solicitantă, cu familie și copil mic. Această situație mă deprima și mă motiva mai degrabă spre abandonarea visului meu artistic. Atunci, profesoara care vorbea foarte rar și mai degrabă critic, a întors capul spre mine și mi-a spus: „Cât despre tine, sunt sigură că tu nu ai să te lași!”. Acesta ar fi și mesajul meu: fiecare să își urmeze cu încredere drumul.
Interviu realizat de
Valentin ANDREI
