Ani de liceu

Poezii

Lacrimă

De-ar fi ploaia din păduri ultima doină ce-aș asculta-o,
Aș plânge în struna ei ca o harpă necuvântătoare.
Aș plânge cu lacrimi amare, până-ar împietri
Pământul sub mine,
Sub picioarele-mi pline
De greul ce-au purtat.

Aș plânge în taină întâile lacrimi
Ca un Hristos pe cruce.
Aș plânge pe rând ale mele patimi
Una câte una.
Să picure verdeața,
Să-nmugurească viața
În iarba ce flutură liberă-n vânt…
Prinsă-n pământ
Și, totodată, liberă…

Aș plânge, apoi, mai cu trudă
Să tresară, să m-audă
Scoarța copacilor încărcați de ani.
Să crape țeasta dulce a miezilor de castani.
Să-ucid în taină și, totuși, necugetat,
Al meu Univers.
Acum brăzdat și șters.
Cutreierat de păsările Cerului,
Căci păsările nu-s menite-a zbura-ntre crengi,
Ci doar să le-ncânte, din când în când,
Cu câte-un imn de primăvară.
Semn că va să vină iară
Roua dimineții.
Mă-nchin vuietului vieții!

Aș plânge într-un chip divin
Încât a Domnului grădină
Scăpată-n smoală și rugină,
Să domnească-a lemn și cuie.
Noe în a sa cântare
Lumii să dea deșteptare
O arcă a construi.
O arcă din salcâm să plângă
Și ea de plânsul meu.

Aș plânge numai lăcrămioare
Să-nmiresmez plaiul ce mi-a dat rod.
Ce mi-a dat suflu și culoare.
Albastru, albastru, albastru.
Să cad din Cer în Mare-aș vrea.
Și-apoi să urc de-unde-am căzut.
Dar să nu-i pese nimănui
De cât m-a durut.
De căderea-mi bruscă,
De căderea-mi slută,
De căderea-mi mută.

Căci aerul ce-am să-l respir în Ceruri
N-are să mă sufoce. N-are să mă apese.
N-are să-mi taie-a moarte plânsul.
Și-am să plâng a ploaie-n voie,
Udând necuprinsul.


Fost-a iubire…

Mă dori iubite.
Mă iubește durerea,
Îmi curmă tăcerea,
Fluturalnicu-mi gând…

Saltă-mă din somn să prind a te săruta pentru ultima oară.
Din purgatoriu în vis, luceafăru-ți stins
se coboară în flăcări.
Iar eu mă înec în a Mumă-mi Mare,
căutând cu ardoare
Nisip necuprins.
Până dă pe-afară
Să-l îngrop în clepsidră, să nu mai prindă
Timpul a trece fără tine…
Mușc din strivitele-mi suspine.
Și le-nghit pe toate să dispară.
Le-nghit cu tot cu mărul lui Adam,
din care doar te-ai înfruptat
căci nu ți-ai terminat
nici până acum
De săvârșit păcatul.
M-ai legat de mâini și de picioare,
Dar ochii-mi privesc sfâșietoare
Dorințe rostite-ntre buze.
În consfințenia lor mă-ndulceam cândva,
În ceai de mentă ce-ți plăcea
A sorbi dimineața.
A mentă ce-amorțește, a ser ce mă-mpietrește,
dar nu îmi amuțește
Iscoditoare, inima.
Și de nu mi-ar fi porii pielii îmbibați în mirul trupului tău
Și de nu mi-ar fi rănile adâncite de greutatea sărutului ce le-ai dat,
Doar inima mi-ar bate a picuri de ploaie,
împrăștiind măruntaie
A iubirii ce-a fost, știute pe de rost,
De-un amor întors,
Trăit doar de mine.
Ce nu ți se cuvine.

M-ai durut, străine!

Alexia Ioana SAVA,
clasa a XII-a, Colegiul Național „Petru-Rareș”