Dacă în episodul anterior am vorbit despre descălecatul voievozilor Dragoș și Bogdan în Moldova, pentru numărul curent vom zăbovi asupra structurii interne a acestui mic stat românesc.
Adunările de stări
Când se zicea că pe noul domn l-a ales ţara, ce însemna asta? În principiu, se aduna în grabă o „Adunare de stări”, adică un consiliu excepţional, în care erau reprezentaţi marii boieri, înaltul cler, câteva dintre oraşele ţării, slujitorii (adică oastea permanentă de la Curte) reprezentând tot norodul. Asemenea adunări au fost o adevărată instituţie în Evul Mediu, la noi, ca şi în Occident. Nu erau convocate numai pentru alegerea noului domn, ci şi în momente de cumpănă, ca, de pildă, în 1456, când domnul Moldovei, Petru Aron (predecesorul lui Ştefan cel Mare), voia să aibă învoirea „ţării” pentru a plăti tribut turcilor, sau, în caz contrar, ţara să-şi asume riscul războiului.
În practică însă, foarte curând, când tronul rămânea vacant prin moartea domnului – sau, din nefericire, prin răsturnarea lui – „Adunarea de stări” a devenit mai mult o simplă formalitate pentru a consfinţi o alegere hotărâtă, în sfat restrâns, doar de marii boieri.
Marii boieri
Ei sunt, de la începuturi, tovarăşii domnului în toate „trebile ţării”, şi la război, şi la cârma statului în vreme de pace. Dintre ei îşi alege domnul dregătorii, echivalentul miniştrilor de azi, care fac parte dintr-un sfat (cuvânt slav, înrudit cu modernul soviet). Numele pe care le poartă dregătoriile sunt mai toate de origine bizantină. Uneori, se regăseşte aproape neschimbată forma veche latină, de pildă pentru comis (din ngr. Komis, lat. comes, care a dat în ierarhia feudală apuseană „comite” sau „conte”), sau vistierul (de la vestiarius, cel ce ţine cheia încăperii unde se păstrau veşmintele domneşti şi unde se află şi tezaurul ţării, vistieria); spătarul (din ngr. Spatharios, lat. spatha „spadă, paloş”), comandantul oastei; logofătul, echivalentul unui cancelar la apuseni, vine de la numele unui mare dregător bizantin, logothetis, literal: păstrătorul legilor. Un singur titlu pare a fi o creaţie locală, românească: vornic, personaj de prim-rang, în termeni moderni ministru de interne şi ministru al justiţiei. Numele slavon, dvornic (de la dvor, palat), pare a fi fost calchiat după titlul înaltului slujitor de la Curtea ungară denumit palatinus. Mai era paharnicul, care gusta vinul din paharul lui Vodă, ca să se asigure că nu e otrăvit. Stolnicul, însărcinat cu masa domnului; postelnicul, cu legăturile cu străinii.
Mai existau mulţi alţii, de ranguri inferioare, între care de reţinut e pârcălabul, comandant de cetate la graniţă, al cărui nume venea, prin intermediar unguresc, din germană, Burggraf, comite al burgului sau al cetăţii.
Am păstrat pentru sfârşit gradul cel mai înalt la boierii Ţării Româneşti, marele-ban al Craiovei, fiindcă n-a fost înfiinţat chiar de la întemeierea ţării, ci abia în veacul al XV-lea, dar e de observat că s-a păstrat titlul pe care-l dăduseră regii unguri banului de Severin şi pe care-l purta şi locţiitorul regelui în Croaţia.
Din veacul al XV-lea, în Ţara Românească, primele ranguri se înşirau astfel: mare-ban, mare-vomic, mare-logofat, mare-spătar. În Moldova, ordinea era diferită: nu exista mare-ban (banul a fost, mai târziu, un dregător de rang mic), primul în sfat era logofătul, iar căpeteniei oştirii nu-i zicea spătar, ci hatman – termen pe care-l preluaseră polonezii şi cazacii de la germani. Vornicii erau doi: de Ţara de Sus şi de Ţara de Jos, reminiscenţă a progresiunii noului stat format de Drăgoşeşti, apoi de Bogdăneşti în Nord-Vestul ţinutului, pe văile Siretului inferior şi Moldovei, şi extins treptat şi asupra micilor formaţiuni politice din Sud, din regiunea Bârladului, de pildă.
Şi în Ţara Românească a dăinuit multă vreme amintirea celor trei principale regiuni din care se constituise voievodatul lui Basarab: regiunea centrală din jurul Argeşului, Oltenia conştientă de fosta ei autonomie, şi cele trei judeţe de la răsărit, Buzău, Râmnicul Sărat şi Brăila, mai legate de regatul ungar prin interesele lor comerciale de la Dunăre.
Am înşirat câteva nume de dregători, dar trebuie subliniat că la începuturile Țărilor Române, nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri îşi alegea domnul dregătorii. Boierii erau marii stăpânitori de pământuri (moşii), de pe care puteau recruta cete de luptători. De-abia mai târziu, prin secolul al XVII-lea, a început confuzia dintre dregătorie şi boierie, pentru ca echivalenţa să fie chiar instituţionalizată sub regimul fanariot – mult după epoca medievală. Marii-boieri erau, aşadar, foarte puţini la număr, şi, cu toate că existau între ei rivalităţi şi crunte duşmănii, ei au format veacuri de-a rândul o clasă destul de solidară, care a încercat tot timpul să limiteze autoritatea voievodului şi să împartă puterea cu el.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
