În laboratorul dezinformării politice, temele cu cea mai mare rezonanță emoțională și identitară sunt cele mai prețioase. În contextul românesc, trei piloni ai identității religioase s-au dovedit a fi deosebit de fertili pentru instrumentalizare: familia tradițională, valorile morale creștine și apartenența confesională ca marcă a identității naționale. Aceste concepte, profunde și complexe în înțelesul lor teologic, sunt golite de substanță și transformate în arme de luptă politică. Schițăm numai o deschidere de analiză și tot ne va fi greu sufletului. În teologia ortodoxă, familia este considerată „o biserică mică”, un spațiu sacru al iubirii, jertfei și desăvârșirii spirituale. Ea este icoana relației dintre Hristos și Biserică. Discursul politic manipulator, însă, operează o reducție brutală. Familia tradițională este redefinită într-un mod exclusivist și defensiv: uniunea dintre un bărbat și o femeie, cu unicul scop al procreării, prezentată ca fiind sub un asediu constant din partea unor forțe externe malefice. Ea poate fi desființată însă blasfemiator prin idolii creați media – reclama a fost arma predilectă prin care s-a născut conceptul și a fost dărâmat ca atare de actori și discursul preconcept. Această narațiune a asediului este piesa centrală a campaniilor bazate pe panică morală. Exemplul? Sub stindardul „apărării familiei tradiționale”, se promovează o agendă politică intolerantă și discriminatorie. Orice discuție despre drepturile minorităților sexuale, educația sexuală în școli sau ratificarea unor convenții internaționale privind combaterea violenței domestice este prezentată ca un atac direct la fundamentul credinței și al națiunii. Orice apărare a conceptelor legate de familie te aruncă în focul purgatoriului propus de o media care susține – incredibil de lax – concepte care îi sunt străine. Au trecut 7 ani de la Referendumul pentru familie. Discursul antagonic nu face altceva decât să mojareze limite. Și să dovedească flagrant că demersul democratic e inutil și inutilizabil în etica socială.
Un alt teren predilect al manipulării este cel al „valorilor morale creștine”. În discursul politic, aceste valori sunt adesea invocate fără a fi definite, funcționând ca un significant gol, pe care fiecare alegător îl poate umple cu propriile sale proiecții și anxietăți. Politicienii se erijează în „apărători ai valorilor creștine”, fără a demonstra prin fapte sau prin programe politice concrete o minimă coerență cu principiile evanghelice ale dreptății, milei sau iubirii de vrăjmași. Mai mult, aceste „valori” sunt utilizate într-o logică a opoziției. Ele nu sunt afirmate pentru valoarea lor intrinsecă, ci ca o armă împotriva unui „celălalt” demonizat. „Valorile noastre creștine” sunt definite prin contrast cu „decadența Occidentului”, „perversiunile neomarxiste” sau „invazia culturală” a globalismului. Se construiește imaginea unei cetăți asediate, România ca „ultima redută a creștinismului european”, o narațiune flatantă pentru orgoliul național, dar complet decuplată de realitățile sociale și politice. Această retorică atinge apogeul în campaniile electorale, când adversarii politici sunt acuzați că „vor să ne ia credința”, „să închidă bisericile” sau „să interzică Crăciunul”. Aceste afirmații, deși evident absurde și ușor de demontat, au o priză formidabilă la un public captiv emoțional, care nu mai filtrează informația prin rațiune, ci prin frica indusă. Se creează o panică colectivă, iar politicianul-salvator apare ca singura soluție în fața acestui pericol apocaliptic fabricat.
Avem obligația să ne educăm. Să învățăm discernerea conținuturilor. Și să propunem o alternativă cu Hristos a urii sociale. În care nu e vorba despre noi și voi, ci doar despre noi și noi. Altfel chiar ne pierdem sufletul.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
