Vatra și cuptorul au reprezentat elementele constructive cele mai importante din structura interiorului locuinței. Cuvântul vatră este un termen autohton străvechi, cu o semantică largă și profundă, cu puternice rezonanțe în conștiința fiecărui român. Este simbolul prezenței și al locuinței omului, al statorniciei și al vitalității neamului.
Vatra, fiind singura sursă veche de căldură, a concentrat în jurul ei cele mai multe activități și momente din viața unei familii. Pe lângă funcția principală de încălzit și preparat hrana, „pi cuptior” dormeau bătrânii, se legănau copiii, iar la „veselitoarea lumină ce o da vreascurile din vatră”, cum zicea Creangă, torceau femeile, se cântau doinele, se spuneau poveștile, se transmiteau obiceiurile și datinile strămoșești.
Prin deosebita ei importanță, schimbarea amplasării vetrei, cu toate elementele și funcțiile ei caracteristice, a determinat esențiale modificări în planul locuinței țărănești. În casele bătrânești din zona Neamț am surprins principalele faze de transferare ale vetrei, din camera de locuit, în tindă, în cămară, până la realizarea unei încăperi specializate – bucătăria.
În decursul timpului s-a format o întreagă tipologie a vetrelor. Astfel, vatra simplă, înconjurată de câteva pietre de râu, am regăsit-o la colibele de tip arhaic. Vatra consolidată, cu pietre și straturi de lut ars cu o formă circulară sau rectangulară, dispusă direct pe sol ori cu corpul înălțat de o podină deasupra solului, era cunoscută din vechime.
Cuptorul avea baza din pietre mari și plate, ce formau un patrulater cu laturile de 0,8 x 1,15 m. Vatra și cuptorul s-au păstrat până în secolul al XX-lea, devenind o combinație de elemente cu funcțiuni diferite.
Acest sistem constructiv complex pentru încălzit și gătit era alcătuit din mai multe componente: vatra, hornul, cuptorul, plita și rola.
Vatra propriu-zisă de forma unui soclu înalt de 20-50 cm, cu o suprafață variabilă ce putea ajunge până la 2×2 m, era clădită din pământ și piatră, lipită în exterior cu lut și humuit.
Pe trei sferturi din suprafața vetrei se ridica cuptorul, construit în formă de boltă, în vechime din lut ars, sau din lut și nuiele, și mai apoi din cărămizi, așezate și pe fața cuptorului, „că dacă puneai pietre sărea mălaiul cât acolo”. Spinarea cuptorului era îndreptată cu pământ și lutuială, pe care se punea un așternut și se dormea la căldură.
Casele bătrânești din Neamț aveau pe vatră două cuptoare – unul folosit permanent, pentru păstrarea focului, și altul numai pentru copt. Adâncimea apreciabilă a cuptoarelor permitea întrebuințarea lemnelor de foc lungi, care se introduceau treptat, pe măsură ce ardeau.
Hornul, numit zonal hoarnă sau cătleață, avea rolul de evacuare a fumului de la vatră, printr-un orificiu tăiat în tavan. Se construia în forma unui coș, împletit din nuiele și lipit pe ambele părți, fixat între grinzile tavanului și polița de lemn, susținută de unul sau doi stâlpi, prinși în marginea vetrei. Colțurile rotunjite de la hornurile mici și vechi au căpătat muchii și forme de trunchiuri de piramidă ori paralelipipede, în scări sau drepte, mărindu-și totodată lungimea, pentru a deservi cele două cuptoare. În partea superioară, hornul se continua, în vechime, prin pod și străpungea învelitoarea, astfel că prin gura hornului se vedea cerul, constituind o relicvă a locuințelor fără tavan. Mai târziu, pentru a evita pericolul incendierii acoperișului din lemn sau paie, hornul se continua până în pod, printr-un coș construit din cărămidă, acoperit și găurit, numit ursoaică – element de asemenea dispărut.
O completare a vetrei s-a făcut prin construirea unui perete, în continuarea hornului, închizând aproape spațiul pentru odihnă. Astfel, vatra și-a mărit volumul luând o formă apropiată de cub, în care se disting ca elemente auxiliare: ocnița, cotruța și prichiciul.
De la sfârșitul secolului trecut, introducerea plitelor din fier și a rolelor a schimbat înfățișarea vetrelor. În unele cazuri au apărut două hornuri, unul la gura cuptorului și altul deasupra plitei.
Vatra cu toate elementele ei tradiționale a dispărut din structura casei mai noi, din cauza suprafeței mari ce o ocupa în interiorul camerei de locuit, prin înlocuirea ei cu soba din cărămidă sau fier cu plită și rolă și transferarea cuptorului în bucătăria de vară.
Întreaga evoluție a sistemelor de construcție constituie un lung proces de perfecționare a tehnicilor populare, fiind grăitoare dovezi ale ingeniozității țăranului român, în scopul îmbunătățirii continue a modului de viață. Mutațiile produse de la mijlocul secolului al XX-lea au favorizat înlocuirea formelor și tehnicilor arhitecturii tradiționale cu tipurile și sistemele noi de construcție, corespunzătoare cerințelor crescânde ale epocii contemporane.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
