A trecut un val de cumetrie cu vorbăria peste noi și ne îndreptăm spre un altul. Cine crede că e nedrept cum ne trăim democratizarea discursului public, îl rog să deschidă documentele Congreselor PCR ori să-și aducă aminte de minutele de știri dinainte de 1989. E grav ce se întâmplă cu noi acum? Poate. Dar intră în gravul firescului. După cum ne spun specialiștii în Inteligență Artificială, limita ei este dată de prostia noastră naturală și oricât vi s-ar părea ironie aceasta, nu este! E un adevăr care nu ne convine, dar asta nu îl face mai puțin adevăr.
Când evaluăm pierderile de valori în societate, uităm să privim atenți spre un dar al vieților noastre: iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
În 1933, filosoful Nicolai Berdiaev scria un text scurt, dar incisiv, despre vrednicia creștinismului și nevrednicia creștinilor. Apărut de curând și în limba română, tradus din franceză de Elisabeta Gheorghe (Ed. Sophia, 2024, 67 pg.), mi-a reținut atenția pentru sinceritatea gândirii filosofului, pentru actualitatea sa în raport cu vremea și vremurile în care ne zbatem. El explică atent cum că reproșurile aduse creștinismului nu au de-a face întru nimic cu Evanghelia, cu Hristos ca atare, cât cu creștinii. Deformatorii legii duhovnicești. Cei care diluând adevărul teandric, „după ce au disociat dragostea față de om de dragostea față de Dumnezeu”, au dat prilej ca oamenii să atace creștinismul și să îl acuze pentru propriile lor fapte rele. De unde exagerarea că Biserica – respectiv societatea – trebuie alcătuită numai din perfecți și de unde obsesia pe un moralism aproape de nevindecat cu pacea.
Fanatismul și exagerarea sunt semnele pierderii iubirii lui Dumnezeu. Sunt părțile de viață care alcătuiesc mecanismul prin care ne oferă libertate Dumnezeu, libertate pe care apoi i-o reproșăm. Pierderea iubirii lui Dumnezeu mi se pare cel mai greu pronostic pentru diluția lumii. O lume în care Dumnezeu nu își lasă simțită iubirea, e un iad. Și nimic. Nu îmi pare mai dureros decât sindromul acestei pierderi pe care îl resimțim toți prin neatenți, prin neiubirea în care ne zbatem. Priviți în jur și veți recunoaște drama. Ne-am umplut de neîncredere între noi. Cultivăm acuze bulevardiere cu sagacitatea prin care altădată scriau minciuni delatorii de profesie. Care încă rezistă din capitalul de informație în care ne-au prăpădit liniștea. În acest context, al grozăviei luptei cu minciuna ca valoare, ne rămâne un singur exercițiu moral la îndemână. Căutarea lui Dumnezeu, cu smerenie și dragoste. Cu forța fragilității care crește în inima noastră iubirea.
Scriu rândurile acestea când se coace verii liniștea. Priviți și înțelegeți lecția deplină a iubirii lui Dumnezeu. Toate își au rândul lor. Iubirea și ura, viața și moartea. Nu îngăduiți morții să câștige cu ura. Dați lui Dumnezeu bucuria de a Vă iubi. Și prețuiți libertatea de a fi iubiți de Hristos Iisus. Nu vă ascundeți după frici și căutați Pacea.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
