Oricât am căuta definiri în dicționare ori enciclopedii, în tratate ori în lucrări de maximă specializare, sunt ilustrări prin care viața bate explicația. Suntem la capătul unei veri are a vibrat de sport. Fotbal și olimpiadă ori alte multe activități în care omul a încercat să tragă de limitele sale fizice și să le depășească. Am urmărit puțin din toate și m-am bucurat și întristat deopotrivă, într-un carusel vremelnic de situații. Sigur că dintre toate mi-au rămas câteva momente lipite pe retină, ca o poveste pe care nu o vom scrie niciodată. Rețin una. Finalul maratonului feminin. O atletă din Buthan, Kinzang Lhamo, la 26 de ani, a alergat traseul în 52 de minute și 59 de secunde. La 42 de kilometri asta o pot face doar 1% dintre oameni. Ea a terminat ultima, a 80-a. Prin 2022 a terminat a doua într-o cursă de 203 km prin zăpezile din Himalaya. Nu a primit nici o medalie. Dar publicul a aplaudat-o și încurajat-o cu maximă fervoare, cu dragostea și cu eleganța omului care înțelege efortul atletului. Entuziasm. Transmis prin imagini până la noi. Și am gândit: iată simplitatea!
În fața cârtelii generale la care asistăm, în care pentru orice moment al vieții se va găsi cineva care să ne spună că el știa dinainte că așa se va întâmpla, întocmai, efortul unui om ca să termine cursa în care s-a angajat să-și reprezinte țara mi se pare o lecție de simplitate vecină cu icoana. Nu e măreț numai să învingi, ci și să te învingi. Vă închipuiți de câte ori, în 42 de kilometri, te întrebi ce cauți acolo? Cine te-a pus ca în loc să stai pe o canapea cu aerul condiționat pornit și sorbind dintr-un pahar cu apă rece, tu să înfrunți vipia și oboseala, măcinarea incredibilă a mușchilor? Precum canoiștii noștri care ne-au trimis semn de salut bătăturile enorme din palme – nici nu au palme, au bătături cu palme – ori biruitorul apelor, David Popovici, care ne-a povestit cu sens cele ce așteaptă ca simplitatea lui să devină școală pentru copiii generației sale. Ori încăpățânarea Nadiei de a mai aduce încă o medalie României. Care nu pierde furată de arbitri, ci de fiecare om care nu își face datoria unde e pus să și-o facă. Linia aceasta a simplității în care îți pasă, nu uiți de unde vii și încotro mergi. Și îți pasă. Teribil de tare. Strașnic și definitiv.
E o lecție de simplitate în toate eforturile. Tatăl unei vicecampioane olimpice la ridicarea greutății nu a vorbit despre anii de muncă, ci despre cum fata lui a fost batjocorită. Simplu. Pentru unii ucigător. Pentru ea, biruitor. Într-o lecție a simplității care capătă sens prin biruință și se desăvârșește prin înfrângeri. Nimic nu este ceea ce pare. Și darul muncii răsplătite este tot mai rar, într-o lume în care sensul pare a fi fofilarea, minciuna carierei în defăimarea vocației. Ori oamenii aceștia ne-au dovedit – de multe ori în direct – că se poate. Că munca dă roade dacă este fidelizată de un caracter înnobilat cu răbdare și emoție.
O să-mi spuneți, și aveți dreptate, că nu pare a fi editorial de revistă culturală ceea ce am scris. Dar nu pot să nu văd că în spatele unei culturi a reușitei, dacă nu e situată cultura muncii cu sine, cizelării caracterului și creșterii transparenței sufletești, totul se pierde. Se pierde în hăul unei hazardări între termeni și borne ireale, targeturi iremediabilei noastre orgolizări nătânge. Am învățat de la simplitatea oamenilor-copii că dacă vrei să te concentrezi în lucrul bine făcut, e bine să îți odihnești sufletul prin tăceri prelungi și ruperea din răutăți. Că pentru a reuși în asceza sportivă, ai nevoie de sprijin și de simplitate. Sprijinul poate veni de la ceilalți. Dar simplitatea crește din tine, din munca incredibilă a fiecărei secunde, a fiecărei clipe din secundă. Poate că dacă am învăța asta, am redeveni oameni. Pur și simplu. Oameni.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
