A fi tânăr înseamnă să privești mereu înainte, să cutezi, să lupți, să creezi!
Ion Coman
La începutul anului 1959, sosea la Piatra-Neamț „un tânăr, pipernicit, îmbrăcat într-un costum bleu-marin cu nasturi nichelați, înfășurat într-un balonzaid de aceeași culoare, tuns scurt, având pe cap o pălărie tip «Humphrey Bogart», cu borul din față lăsat mult jos. Aceeași pălărie «Bogart» o va purta toată viața, ca și «balonul», de care nu se va despărți decât iarna, când va purta un palton mare, greu, cu cordon cu cataramă metalică lată”[1].
Acest tânăr avea gânduri mari. Își dorea să realizeze pe plan artistic ceea ce doar în București se întâmpla: o viață teatrală efervescentă.
Ajuns în centrul urbei, tânărul se mai uită o dată, cu atenția sporită, asupra clădirii vechi aTeatrului „Roxy”, edificiu construit în 1871 de Petrache Liciu. Alături de această bătrână clădire se afla o alta, nouă, cu scări în formă de semicerc și cu trei uși mari la capătul lor, iar deasupra cu trei balcoane. Două table de pe clădirea nouă îl informau pe noul sosit că aici se afla Cooperativa „Munca” și Cinematograful „Trianon”.
Omul nostru analizează apoi și interiorul. Trece și în prima clădire, „Roxy”, pe care o inspectează la fel de atent.
Tot în centrul orașului Piatra-Neamț, despărțită de cele două clădiri prin scările largi care duc către secularul Turn, ctitorit la 1499 de mărețul voievod Ștefan, se afla, construită recent, clădirea Consiliului municipal. Acolo, tânărul nostru este așteptat. În ședința operativă care a urmat, nou sositul propune repararea, atât exterioară, cât și interioară a clădirii mai noi, mutarea Cooperativei „Munca” din acest sediu și trecerea lui în proprietatea teatrului, care funcționa deja de trei ani la Piatra-Neamț. Motivează cererea sa prin faptul că „bătrâna Roxy”, pe lângă vechimea apreciabilă, mai avea și inconvenientul plasării sălii de spectacol la etaj, ceea ce îngreuna mult munca de montare și demontare a decorurilor.
Sosirea la Piatra-Neamț a bizarului personaj a constituit un nou început în istoria teatrului pietrean. Eroul acestor rânduri se numește Ion Coman și va fi, din toamna anului 1958, directorul Secției Piatra-Neamț a Teatrului de Stat din Bacău.
Biografie Ion Coman: de la activist sindical, la director de teatru
În ziua de 26 august 1925, în satul Pocreaca din județul Iași, într-o familie săracă, venea pe lume Iacoby Cohn. Chiar dacă tatăl era meseriaș, restaurator de mobilă, Iacoby, împreună cu mama și cu încă un frate și o soră, o duceau greu. Era nevoit, pentru a supraviețui, să facă diverse munci mărunte – „umpleam sifoane și le duceam pe la casele oamenilor, căram lapte, iaurt de la țară și le aduceam la Iași, culegeam struguri, făceam munci mărunte, de zilier”[2].
Zilele grele ale celui de Al Doilea Război Mondial, prigoana care se răspândise și se generalizase împotriva evreilor, au făcut ca mulți dintre aceștia să-și schimbe numele. Așa s-a întâmplat și cu Iacoby Cohn, care, la 16 ani, devenea Ion Coman.
Drumurile dese la Iași au făcut ca adolescentul Ion Coman să se stabilească pentru o vreme în capitala moldavă. Contactul zilnic cu oamenii muncii, spiritul său organizatoric și caracterul de luptător, toate acestea au contribuit la formarea, poate fără vrerea sa, a unui veritabil sindicalist. Anii de după încheierea celui de-al doilea conflict mondial constituiau perioada unor frământări sociale și ideologice. Apunea o lume, se năștea o alta, în care Ion Coman lucra, alături de alți tovarăși de-ai săi, la editarea unor ziare muncitorești.
În Iașiul acelor vremuri, tânărul sindicalist de la Uniunea Patriotică ajunsese să răspundă de mișcarea culturală a orașului. Energia și devotamentul său față de cauza în care credea îl propulsează spre mișcarea sindicală din București, ajungând să colaboreze în mod direct cu unul dintre liderii comuniști ai vremii, Gheorghe Apostol.
Am insistat pe această latură a muncii sale de tinerețe pentru a ne da seama că în acea vreme s-a format pentru viață și pentru activitatea culturală de mai târziu a țării un viitor manager, așa cum l-am numi în zilele noastre.
Contactul direct cu lumea culturală, inițial a Iașiului, apoi a Bucureștiului, l-a apropiat pe tânărul Ion Coman de artiștii țării. Unii aflați la apusul carierei, încercând să se obișnuiască cu noile condiții sociale, alții în plină ascensiune. Pentru fiecare dintre ei, omul de la sindicat, Ion Coman, căuta soluții de îmbunătățire a traiului, fiindcă era conștient că un artist care scapă de grija lipsei unui cămin propriu poate oferi mult mai mult din talentul cu care era înzestrat decât un altul cu un noian de probleme personale pe cap. Ajunsese până acolo încât, pentru mărirea lefurilor actorilor, se lupta cu oricine i se opunea, cu regiunea, sau chiar cu ministerul finanțelor! „E posibil ca un lucrător de la cooperație să aibă de trei ori salariul unui actor?!”, era adeseori auzit spunând în confruntarea cu cei care i se opuneau.
În 1953, destinul profesional avea să-l trimită pe Ion Coman din nou în Moldova, ca director la Teatrul de Stat de la Bacău. Activitatea sa managerială de aici avea să-i aducă o idee revelatoare. Primenirea, la un moment dat, cu un număr de proaspăt absolvenți ai efectivului trupei băcăuane, a dus la o înviorare a activității scenice. Noile montări aveau un suflu nou, iar directorul Ion Coman a ajuns să viseze la un teatru în care să activeze numai tineri. Un teatru al tineretului.
Acest vis obsedant avea să beneficieze de o conjunctură favorabilă. Anume aceea a înființării, în anul 1957, în cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (I.A.T.C.) a Studioului de Teatru, cunoscut ulterior ca Studioul „Casandra”. „Am fost invitat chiar la deschiderea Studioului, avea să rememoreze peste ani Ion Coman. Primele spectacole – Plicul, Domnișoara Nastasia, Vicleniile lui Scapin și Peer Gynt – l-au fascinat. Toate constituiau pentru mine niște evenimente. Era acolo atâta talent și tinerețe, atâta artă și bucurie, încât după spectacole m-am dus la moș Costache Antoniu, pe care-l cunoșteam de la Iași, și i-am cerut pur și simplu să-mi dea spectacolele la Bacău. Moș Costache a rămas uimit. «Păi, dacă ți le dau ție acolo, aici cine mai joacă? Nu, drăguță, dacă e pe așa, atunci ei să meargă undeva și să facă un teatru al lor, cu profesorii lor, cu spectacolele lor.» Am meditat mult la vorbele sale și nu m-am lăsat până n-am rezolvat problema promoției 1957. Rezolvarea a fost că m-am luptat pe plan local și am înființat la Piatra-Neamț o secție de teatru a Bacăului. Și pentru că nu puteam să o conduc tot eu, l-am adus de la Iași și l-am numit șef al nou înființatei secții pe cel mai bun și mai competent actor, Paul Varduca”[3].
Așa avea să se închidă triunghiul moldovenesc al carierei profesionale a lui Ion Coman – Iași, Bacău, Piatra-Neamț -, cariera profesională având baza solidă a anilor petrecuți prin sindicatele bucureștene.
Ion Coman nu a fost un om cu prea multă carte. A recunoscut-o mereu. Însă școala vieții, așa cum am numi-o astăzi, a fost suficientă ca viitorul director de teatru să cunoască firea umană, cu toate neajunsurile și cu toate calitățile sale. Ion Coman era – a dovedit-o în fiecare an de directorat al său – un fin psiholog. Audițiile de la „Casandra” la care participa îl ajutau să recunoască, încă din primii ani de studenție, viitoarele stele ale teatrului românesc. Apoi, era ajutat și de relațiile pe care și le făcuse în lumea de sus a partidului, astfel încât orice cerere a sa de repartiție la teatrul condus de el a actorului X sau a actriței Y era de nerefuzat.
Pe această temă, a selectării și direcționării către Moldova a celor mai buni absolvenți de Institut, avea să se iște și un mic conflict cu omologul său de la Timișoara, cel care, în toiul unei dispute, l-a denumit pe Ion Coman drept „geambaș de actori”. Sintagmă pe care viitorul director al teatrului pietrean și-a asumat-o tot timpul vieții. „Da, sunt geambaș de actori! Da’ ce actori! Mă mândresc cu ei fiindcă sunt tineri și talentați!”
Continuare în numărul următor
[1] Lazăr, Alexandru. Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului, Editura Nona, Piatra-Neamţ, 2003, p. 35.
[2] Ibidem, p. 36.
[3] Ibidem, p. 51.
Autor articol: Valentin ANDREI
(material extras din lucrarea „FESTIVALUL DE TEATRU PIATRA-NEAMȚ, 1969-2019”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2021 – autori: Violeta Simina Moșu și Valentin Andrei)
