Această întrebare mă urmărește de ceva vreme. Cum deosebești încrederea autentică de exagerarea egoului? Cum integrezi teoria în practică și, mai ales, cum atingi succesul fără să te pierzi pe drum? Mă simt pe un tărâm necunoscut.
Am descoperit o filozofie interesantă: dacă intenția e nobilă, rezultatul, oricare ar fi el, este, în esență, valoros. Pare simplu, dar este un salt curajos în necunoscut. Este acceptarea faptului că am putea fi judecați greșit, considerați „ratați”, „prefăcuți” sau „impostori”. Și, recunosc, această posibilă judecată mă face uneori să mă simt vulnerabilă. Este o goliciune asumată, un soi de temerarism: curaj cu o doză de nebunie?
Dar această vulnerabilitate este, paradoxal, o sursă inepuizabilă de învățare. Este un reamintire constantă că mai am mult de învățat. Cu cât aprofundez, cu atât înțeleg mai bine vastitatea cunoașterii. Am dat de citatul lui Confucius: „Adevărata cunoaștere este în a-ți ști gradul propriei ignoranțe”. Această smerenie este, cred, temelia încrederii autentice. Ego-ul se teme de eșec, se ascunde după filtre, de judecăți, se hrănește cu iluzia perfecțiunii.
Și mă gândesc, cât de des ne mințim pe noi înșine? Cât de mult ne place să fim măguliți, în loc să ne confruntăm cu o critică sinceră?
Cât de bine ne pricepem la teorie, dar eșuăm în practică? Am citit cărți, articole și am participat la conferințe; cu toate acestea, adevărata transformare vine din punerea în practică a tuturor acestor teorii și adaptarea lor la propria realitate.
A te expune și a arăta că evoluezi înseamnă a accepta riscul de a nu fi înțeles. Unii te vor aprecia, alții te vor critica. Dar, mai presus de toate, este important să fii sincer cu tine. Cunoașterea unor citate nu te face un om nou. Transformarea este o călătorie mult mai profundă, mult mai personală, o călătorie pe care o parcurgem în permanență. Și aceasta este, de fapt, frumusețea ei.
Autor articol: Carmen-Elena NASTASĂ
