Cafeneaua Culturală îl găzduiește, în această lună, pe artistul Walter Ghicolescu. Cunoscut ca interpret și compozitor de muzică folk, fost matematician, protagonistul nostru vorbește, pe larg, despre conexiunea sa cu muzica, experiența „Cenaclul Flacăra”, inspirație și noile proiecte la care lucrează.
Cum s-a lipit muzica folk de sufletul tău? În ce perioadă din viața ta se întâmpla acest lucru?
Walter Ghicolescu: În perioada copilăriei, când Cenaclul Flacăra era în plină ascensiune și, de asemenea, un fenomen de masă, care aduna la spectacole mii de suflete dornice să se hrănească din mesajul acestui gen muzical… nu am reușit să ajung la niciun spectacol live, dar ascultam, joia, la radio, împreună cu fratele și părinții mei, muzica difuzată.
Mai mult decât atât, la fratele meu acasă, el și prietenii săi aveau întâlniri în care ascultau muzică folk, recitau poezii, ba chiar cântau și dezbăteau teme poate și mai puțin permise în vremea aceea (politică). Eu fiind printre ei, mă bucuram de aceste întâlniri și de prezența lor. Având o vârstă fragedă, îi priveam cu o enormă admirație, ca pe niște mici artiști.
Totodată, vărul meu a încercat să mă învețe tainele chitarei, încă de când eram în clasa a doua, dar la momentul acela am refuzat. Mai târziu, la finalul clasei a opta, am luat singur inițiativa și m-am îndreptat către el, hotărât să încep drumul cunoașterii chitarei, al cunoașterii folkului.
Eram atât de hotărât și de ambițios, încât nu a durat mai mult de două zile până să învăț primele acorduri. Stăteam cu chitara în brațe de dimineața până seara, uitam de durere și de faptul că în vârful degetelor aveam la propriu bășici.
Apoi, cu fratele meu – care mi-a fost mentor și mi-a călăuzit pașii în drumul meu spre muzică – am mers la un magazin de instrumente și mi-am achiziționat prima chitară, de care am fost foarte mândru și pe care am folosit-o cu drag și pasiune.
După toate aceste evenimente, fratele meu m-a înscris la Școala Populară de Arte, unde am urmat trei ani de chitara clasică.
Care au fost folkiștii care te-au inspirat de-a lungul timpului și care au fost cele mai fructuoase colaborări pe care le-ai legat?
Walter Ghicolescu: Bineînțeles că în perioada aceea, ascultând Cenaclul Flacăra, firesc a fost să învăț cântece pe care le auzeam. Pentru că nu exista internet, nu existau texte pe care să le copiezi pur și simplu, stăteam și ascultam casetele și discurile, încercând să scriu versurile într-un caiet. Uneori, cuvintele nu se înțelegeau și încercam să le intuiesc.
Ajunsesem să am un caiet complex, pentru care eram invidiat în cartier și pe care, la un moment dat, din păcate, l-am și pierdut.
A fost o muncă de pionierat, chiar și acum am un caiet – nu primul – dar am un caiet cu cântece scrise de mână, de mine și de fratele meu.
Am învățat cântece din cenaclu, aproape tot ce se cânta atunci, interpretate de greii muzicii folk, să spun așa, din perioada aceea: Ștefan Hrușcă, Mircea Vintilă, Vasile Șeicaru, Nicu Alifantis, Dan Andrei Aldea și mulți alții. De la toți am învățat câte ceva și, bineînțeles, toți au avut un aport în formarea mea.
Mai târziu, am avut bucuria de a cânta pe aceeași scenă cu cei menționați mai sus – de la perioada Cenaclului, când eu eram doar un concurent, până mai târziu, după ce câștigasem aproape toate festivalurile și când experiența mea era deja una vastă.
Ce a însemnat pentru tine experiența „Cenaclul Flacăra” și privilegiul de a-l cunoaște pe Adrian Păunescu?
Walter Ghicolescu: Intrarea mea în Cenaclul Flacăra a fost în anul 2008, la Sala Polivalentă – eu fiind ultimul intrat, înainte ca marele poet să plece dintre noi. La debutul meu, domnul Păunescu spunea, citez: „În perioada în care nu ne-am văzut, am descoperit un cântăreț absolut remarcabil, autorul unei capodopere. El se numește Walter Ghicolescu, este profesor de matematică, a trecut prin atelierele noastre studențești Totuși, iubirea, și vine acum în fața dumneavoastră și cântă acest senzațional cântec al său”.
Domnul Păunescu făcea referire la faptul că, ceva mai înainte luasem parte la atelierele studențești Totuși, iubirea (fiind fostul Cenaclu Flacăra, redenumit când și-a reluat activitatea după Revoluție). Acele ateliere erau, de fapt, niște spectacole desfășurate în prima zi de luni a începutului de lună. Se întâmplau la Casa Studenților din București, Grigore Preoteasa. Mai târziu, au revenit la numele de Flacăra.
În cadrul acestor ateliere, în urma unui concurs, cine era aplaudat cel mai puțin de către public – domnul Păunescu stătea cu ceasul în mână – era eliminat. Așa am reușit să câștig mai multe concursuri și să fac parte din aceste ateliere.
La intrarea mea, în 2008, în Cenaclul Flacăra, deja aveam primul album scos „Frânturi de suflet” (2007), deja trecusem pragul dinspre amatorism spre profesionism. Pentru mine, acest lucru, a însemnat o validare a valorii mele și a faptului că meritam să fac parte din echipa numită Cenaclul Flacăra, alături de cei cu ale căror cântece crescusem.
Cântecul care mi-a deschis drumul către Cenaclul Flacăra este deja cunoscut: Telefon peste moarte, cântec pentru care domnul Păunescu a și compus un refren special, fapt ce mă onorează nespus.
Fost profesor de matematică, actualmente artist de muzică folk. Cânți poezia matematicii?
Walter Ghicolescu: După cum spuneam, drumul meu în folk a început înainte de a fi profesor de matematică. Am dus câțiva ani în paralel cele două pasiuni, pentru că și matematica, predatul au fost tot niște pasiuni. La un moment dat, a devenit din ce în ce mai greu să acord timp muzicii așa cum îmi doream și, în același timp, trebuie să recunosc, sistemul mă dezamăgea din ce în ce mai mult. Atunci am ales să merg doar pe drumul muzicii.
La ora actuală, muzica a devenit pentru mine o meserie, dar se spune că în momentul în care trăiești din ceva ce îți place, nu ți se pare că muncești. A devenit un stil de viață și mă încarcă foarte mult cu o energie pozitivă întâlnirea cu publicul!
Da, matematica și muzica sunt în strânsă legătură. În primul rând, o partitură este matematică pură; dacă aduni notele, trebuie să nu iasă din cheia în care este creată partitura. De asemenea, matematica are muzicalitatea ei. Un mare matematician rus, Lobacevski, spunea că nu există domeniu al matematicii, oricât de abstract ar fi, care să nu își găsească aplicabilitate în viața de zi cu zi.
Din punctul meu de vedere, perfecțiunea muzicii este comparabilă cu o limită la plus infinit, în sensul că tindem către ea (perfecțiunea), dar este greu de atins.
Ce leagă matematica de muzică?
Walter Ghicolescu: Muzica este o matematică mai poetică. Sinestezicii „văd” muzica și o pictează, eu rezolv probleme și traduc rezultatul în cântecele mele. Concluziile cu plus sunt în tonalități majore, cele cu minus, în minor. Toate au un sens al lor până la urmă.
A fost dificilă decizia de a renunța la catedra de matematică și a te dedica exclusiv muzicii folk?
Walter Ghicolescu: Îmi lipsește și acum locul de la catedră, îmi lipsesc întâlnirile cu copiii și îmi este dor, uneori de activitatea didactică, dar privind ce se întâmplă în sistem, îmi revin destul de repede. Am ales să fac educație prin muzică și prin poezia de calitate, pentru că muzica folk înseamnă, în primul rând, vers cu mesaj.
O poezie recitată unui copil poate fi uitată foarte repede, o poezie cântată ajunge mai ușor la sufletul ascultătorului, care chiar poate fi convins să citească mai multe poezii ale poetului respectiv.
Cum ai descrie experiența de a lucra cu copiii în cadrul asociației culturale ce-ți poartă numele?
Walter Ghicolescu: Am lucrat cu foarte mulți copii, am făcut cursuri de chitară și aș spune că secretul pentru a-l face pe copil să se apropie de chitară și de muzica folk este să te împrietenești cu el. Lecția de chitară se desfășoară într-un mod extrem de relaxant. Bineînțeles că autoritatea este autoritate și că încerc să mențin o linie de plutire între a mă impune în fața copiilor și a fi prietenul lor, pentru că este o linie extrem de subțire între acestea două. De aici, bineînțeles, vin și rezultatele copiilor, ei vin bucuroși la o lecție de chitară, mult mai bucuroși decât la o oră de matematică.
Cred că în orice domeniu, când un adult relaționează cu un copil, trebuie să găsească acea frecvență comună, acea cale de comunicare, care să funcționeze în ambele sensuri. Eu așa am rămas prieten cu foarte mulți elevi de-ai mei și mă bucur să văd că unii dintre ei au continuat și că asemeni dascălului care pune creionul în mână copilului și îl învață tainele scrisului, așa și eu am pus chitara în brațele multor copii și le-am arătat tainele instrumentului și, bineînțeles, ale muzicii.
Cum a fost vara lui 2024 pentru Walter Ghicolescu, din punct de vedere artistic?
Walter Ghicolescu: A fost o vară plină de evenimente, a fost o vară plimbată, am lipsit destul de mult de acasă și am perindat toată țara. În același timp, am reușit să găsesc respiro și pentru mers în studio, lucrând și la alte proiecte noi, despre care veți afla la momentul potrivit.
Pot să spun că a fost o vară care, deși m-a obosit oarecum fizic, m-a încărcat cu energie pozitivă prin prisma întâlnirilor cu oamenii care iubesc și îmbrățișează muzica mea.
La ce lucrezi în acest moment?
Walter Ghicolescu: În prezent, pregătesc intrarea în studio și să lucrez la un proiect care se lasă așteptat încă din 2019, după lansarea celui de al șaptelea album. Proiectul se numește Dreptul la timp, însemnând două albume, numerele opt și nouă. Cel de-al optulea se va numi Infinit vertical, iar cel de-al nouălea Minunata lume nouă sau Cântec vechi de lume nouă – încă încerc să mă hotărăsc.
Acestea două vor însuma cântece pe versurile celor doi titani ai poeziei: Adrian Păunescu și Nichita Stănescu, alternate. Acest material s-a lăsat așteptat, deoarece vara trecută am scos albumul cu numărul zece, intitulat Două întrebări în oglindă, creat integral pe versurile poetei Ana Ariana Petrini.
Ce anume te inspiră? Există o muză în viața ta?
Walter Ghicolescu: Mă inspiră multe lucruri. Pot fi inspirat de o anumită conjunctură, să fiu inspirat de ceva sau de cineva într-un anume moment. Nu există o muză anume, însă mă regăsesc în multe experiențe trăite de alții. Dacă citesc o poezie care îmi place și în care mă regăsesc, suntem deja doi care simțim acel moment – adică poetul/poeta și eu. Cu siguranță, transformând-o în cântec, se va mai regăsi cineva în cântecul meu și atunci suntem trei. Dacă două puncte determină o dreaptă – eu și poetul – având un al treilea punct necoliniar, determinăm un plan. Atât în dreapta aceea, cât și în planul pe care îl putem forma noi, cele trei suflete, există o infinitate de puncte – adică putem găsi o infinitate de puncte la care să ajungă sufletul nostru.
Spune în câteva cuvinte cum ai „traduce” fericirea?
Walter Ghicolescu: Pentru mine, fericirea înseamnă să mă trezesc sănătos, să îi mulțumesc divinității pentru o nouă zi în care am deschis ochii. De asemenea, fericirea pentru mine mai înseamnă și o cafea bună, chitara și motanul în brațe, dar și liniștea aceea spirituală, sufletească, mentală, care mă ajută să creez ceva.
Fericirea înseamnă să mă întâlnesc cu publicul meu, să simt că muzica mea este dorită și să citesc pe chipurile oamenilor care mă ascultă că îi bucură muzica mea. Atunci mă simt împlinit, chiar dacă fizic simt că arunc cu energie. De fapt, este un schimb de energii: eu le ofer oamenilor din energia mea, iar publicul mă încarcă pe mine cu energie.
Fericire înseamnă și starea aceea de oboseală după terminarea unui concert reușit și la finalul căruia spun: ce fain a fost!
Atât timp cât Dumnezeu îmi va da putere să țin chitara în brațe, să pot cânta și să pot ajunge în fața publicului meu, clar voi fi un om fericit, deoarece asta mă împlinește, mă ajută în fiecare zi.
Și să parafrazez un om de televiziune: „cânt muzică folk și asta îmi umple tot sufletul”. De asemenea, țin să menționez și citatul lui Emil Cioran: „muzica este refugiul sufletelor, pe care le-a rănit fericirea”, pe care eu l-am completat, adăugând: folkul este durerea scursă din rană! Să ne revedem cu bine și cu noi armonii, pe unde și când se va putea!
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
