Dintre preocupările omului din lume, cel mai ades simt cum îi lipsește recunoașterea de sine. Identificarea propriului chip în viața celuilalt. De copil, ai mei, fără a cunoaște vreo teorie literară, îmi explicau atenți că toate cărțile se citesc, în vreme ce lumea le lecturează. Nu știu de unde aveau ei convingerea asta, dar în timp s-a dovedit corectă și, mai ales, bună în cunoaștere. Un soi de „deschide ochii” la lumea în care trăiești, pentru a înțelege ceea ce citești. Și, de fiecare dată când citeam un roman bun sau un autor – când am crescut ceva mai mare – se grăbeau să îmi aducă la îndemână informații despre autor, despre scriere ori despre locul unde aveau loc acțiunile narațiunii ca atare. Pentru a înțelege „Neamul Șoimăreștilor”, tata a făcut rost, Dumnezeu știe cum, de o hartă a României Mari. Să înțeleg unde este Orheiul și să înțeleg provocarea din text. La școală, surprins, am constatat că nu pot arăta Doamnei de română unde este Orheiul pe harta ce învecina României o țară numită RSS Moldova din cadrul URSS, dar arătătorul a trecut lejer granița și am identificat locul pe verdele maculat de cotropire al limanului Basarabiei. Mi-aduc aminte și acum că ochii Doamnei, aurii de bucurie, au strălucit ca niciodată și mi-a dat o îmbrățișare. Apoi, în pauză, m-a rugat să uit ce am arătat pe hartă, dar dacă vreodată am posibilitatea să mă îndrept încolo, să o fac și să caut și să văd și să înțeleg. La fel am pățit – minunată pățanie – când am citit „Cel mai iubit dintre pământeni” și Domnul de română – profesorul meu rege – s-a entuziasmat că identificasem corect date istorice și cataclisme sociale surprinse în dâra fină ca de creion diamantin de Marin Preda. Știu că am stăruit să mai primesc de la el cărți și a riscat enorm, aducându-mi înainte câteva memorii, scurte nuvele ori chiar volumele din care puteam înțelege – cu doi sau trei ani înainte de Revoluție – zbaterea și durerea unui neam rănit de seceră și ciocan. Când am primit prima dată Soljenițîn să citesc, într-o copie bătută la mașină, trei zile nu am ieșit din casă și am copt un plâns continuu. Tata mă întreba din când în când dacă sunt bine, și mama, femeie practică, insista să citesc măcar pe balcon, la aer. Mă temeam să zboare literele și să rămân de rușine cu textul necitit. La școală am constatat că un singur om știa de autor. Profesorul care ar fi trebuit să ne îndoctrineze politic – Domnul Dumitrașcu, fecior de preot răstignit, muzician de marcă, avea să fie Decanul Facultății de Muzică din Brașov îndată după Revoluție. Cel care mereu ne strecura șopârle de lectură a lumii în cheia lui Aristotel ori Platon. Și ne vorbea de erorile de logică ale gândirii materialiste.
Uimirea. Descoperirea minunii de lume în care trăiam pentru a citi mi s-a părut fermentul liniștii din care mi-am trăit biblioteca de gânduri. Datorez oamenilor de la catedră – mai ales în liceu dar și celor dintâi desenatori de hartă a înțelegerii lumii – entuziasmul libertății de a înțelege lumea. Am spus mereu că profesorii mei de matematică ori fizică, de chimie ori biologie – maratoane de muncă și cordialitate – au fost profesorii mei de creștinism. De religie și morală. Imperturbabili oameni. Cei mai deplini avizați cenzori de etica privirii și culturii asumate. Slăbiciunea mea de a scrie a fost iertată mereu. Inclusiv la materii care erau socotite fundamentale împietririi în științe exacte. Limpezimea lor în lectura lumii mi-a oferit sobrietate și cultura dialogului. M-au vindecat de indolența de a crede că a cunoaște este opusul oricărei credințe. Fără a fi niciodată turuitori de texte scripturistice, trăiam cu ei momentele uceniciei desăvârșit, așezate în omenie și drag de oameni. Ei ne-au învățat că omul-papagal poate degenera în delator și sicofant într-o cetate în care pacea este adusă cu lovituri de pat de pușcă. Am trăit lângă ei dimineața din 18 noiembrie 1987. A doua zi după Revoluția de la Brașov. Atenți, tăcuți, liniștiți ca niște profesioniști ai lecturii vieții. Simțeau că a căzut un zid, dar ne-au ajutat să nu fim căzuți sub dărâmături. Și ne-au scăpat atunci când, împreună cu alți colegi, ne-au prins unii ascultând „Zidul/ The Wall”, a lui Pink Floyd. Timpuri ale unei lumi care ne furase libertatea, învățându-ne să o apreciem mai mult.
Fac parte din generația care a intrat prin moarte în altă Istorie a Țării. Am auzit mereu în anii din urmă că nu am fost crescuți după normele nu știu cărei pedagogii ori pur și simplu nu am fost crescuți. Privesc spre colegii mei de generație, între timp îmbătrâniți, descoperind cu bucurie că încă ne unesc cărțile ori filmele văzute cândva, în obscurul înfrigurat al copilăriei noastre. Cred că lectura vieții ne-a oferit ieșirea dintr-o lume anostă și răutăcioasă. Acum, când o redescoperim din când în când, în răutatea unor vremuri inegale, nu ne mai temem, ca și cum am fi fost vaccinați. De aceea nu ne entuziasmează nimic din ce cred oamenii „de bine” ai răului de azi că ne-ar entuziasma. Și ne regăsim printre rafturi de cărți ori în colțuri de expoziții căutând liniștea, nu răspunsurile. E partea noastră din lectura propriilor vieți. Liniște!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
