De ceva vreme mă ceartă din raftul de cărți un titlu: Radu Umbreș, Neîncrederea. Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică (Humanitas, 2024, 403 pg.). E pe pleoapele minții mele și timpul, materialnicul ucigaș de clipe, mă ține legat. Nu. Nu vreau să scriu o recenzie. Sau nu acum. Și nu în paginile fragilei noastre reviste. Ci mai degrabă aș încerca să-mi explic mie, mie mai întâi, cum de ne-am îmbolnăvit atât de tare de neîncredere. Sau, altfel spus, cine ne-a furat încrederea.
Mă tem să polemizez cu mine. Omul de cartier pune mereu la punct teologul cu aroganța celui care scociorește. Și nu uită. Nu mă refer aici la furtișagurile, la găinăriile culturale la care asistăm zilnic. Și nici la dezamăgirile inventate. Nu cred că există oameni-vectori decât dacă au respirat pe Cruce. Dacă nu au stat acolo țintuiți de ură și nădejde deopotrivă, nu pot schimba nimic din mersul înspre prostia mediocră în care ne zbatem. Privesc pe stradă și constat că puștii mici mai au încă încredere. E drept că și noi ne concentrăm pe ei. Să le fie bine. Apoi încet dezbrăcam haina luminoasă a grijii și începem să le hăituim liniștea. Cu profesionalism, cu sagacitate, cu andurantă obsesie. Priviți pe geamul unei clase din afară. Nu cresc decât colectivele încurajate să aibă încredere în propria dezvoltare. Orice tonalitate crescută absurd, pe motive fie ele și întemeiate, scoate din liniște încrederea copiilor. Ca și noi, ei au nevoie să se odihnească sufletește în siguranță. Am prins din zbor că rostirea cumpătată a vorbelor ajută celui care se teme. Încă am în minte procesul de maturizare aproape ad-hoc a sutelor de oameni veniți să ajute în vamă pe refugiații din vecini. Dintâi, mult zgomot în întâmpinare crea un soi de blocaj sufletesc. Cheia deschiderii sufletelor acelora au fost siluetele preoților ce se strecurau în întâmpinarea lor și apoi liniștea, siguranța oamenilor care-i primeau. Chiar dacă, noi toți știm asta, uneori mimau siguranța. Nu altfel e cu sufletul copilului – orice vârstă ar avea el – care trece mereu frontiera fiecărei zile cu o porție de neîncredere. Care devine bolnăvicioasă când o cronicizăm cu răutățile noastre de oameni maturi. Zilele acestea auzeam că la o școală, o doamnă certa fetița care fusese victimă a unui atac continuu de răutăți, că ea este de vină că prea s-a îngrășat. O alta certa copiii, cu puțin înainte de examen, că nu au ascultat-o în ultimii patru ani. Un soi de restructurare până și a ultimului dram de încredere în vicleana viitură de neîncredere. Inutilă. Searbădă și fără sens. Nu-i de mirare că ne săltăm greu din amorțeala neîncrederii cotidiene. Un soi de lentoare turnată în oasele verticalității cu obsesivă răutate. Se desprind din ea aceia care știu că neîncrederea nu e opusul încrederii și produsul prostiei și al prea marii încrederi în părerea celuilalt. Umplută de experți, piața de neîncredere a sporit pe măsură. Suntem antamați unei apocalipse de analize și diagnoze dinaintea căreia autori de basme de odinioară ar roși neputincioși. Nu înțelegem cumințenia din spusa Sfântului Porfirie: Apocalipsa a fost scrisă ca să nu se petreacă. Pentru că orice cunoaștere reală a iadului neîncrederii presupune atitudine, trezire, așezare în cumințenia gândirii. Aud des că românii nu mai au încredere în ei și în nimeni. De fapt, cred că ideologizarea încrederii a dus la ștergerea naivității reale, care făcea din om partener de încredere lui Dumnezeu în vădirea și împlinirea voii Sale. E cert că Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său. Cu Fața în față. Fără posibilitatea de a trăi mereu temători cu chipul întors, răsucit, privind cu teamă înapoi. Obsedați de retrovizoarea fricii, uităm de larghețea spațiului sufletesc care se deschide înaintea noastră. Neîncrederea neîncrederii. Nu ține de negarea negației, ci de fracturarea curajului de a înfrunta realitatea. Și de a o schimba, decent, în bucuria credinței
Autor articol: Preot Constantin NECULA
