Îi văd trăgând pentru vise. Și mi-s dragi. Cuminți ori nervoși, cucernici ori pramatii simpatice, oamenii trec pe lângă noi alergând. Unii nu au auzit de perfecțiuni, iar alții o consacră drept noua zeiță a gândirii cotidiene. Să ne înțelegem. Nu e vorba aici de nicio trădare a profesionalismului, ci doar de excesul de perfecțiune. Remarcați părinții care strigă după note mari la copii. De parcă dacă nu ar avea zece pe linie nu i-ar mai lua acasă. Ori la comentatorii sportivi. Mereu nemulțumiți. Mereu cârcotași. De o candoare a perfecționismului inutil ieșită din comun. Și lor li se alătură tot mai mult alți comentatori, alți cârcotași publici cu aere de perfecționiști. Priviți fiecare spre locul unde trăiți, scrieți ori gândiți, mâncați ori priviți la un spectacol. Unii din oameni se bucură. Real. De tot ceea ce au. Alții sunt nemulțumiți continuu, nemulțumiți chiar de perfecțiunea în sine, pe care ar vrea să o vadă perfectată.
Ceea ce e ciudat în toată povestea aceasta a idolatrizării perfecțiunii este că pe măsură ce tragem spre ea, toate ne ies anapoda. Fără conținut. Forme de nimic, alungite precum picăturile de ploaie pe un geam uleios, pe care și-au lipit fruntea asudată de căldură prea mulți, mult prea mulți. O perfecțiune hâdă. Aglomerată sub hârtii și acoperită de zgura invidiei. Un soi de primadonă răgușită, făcând galerie la un meci de box. Doar ca să fie filmată. Perfecțiunea tehnică a jocului din care a dispărut bucuria, i s-a furat sensul creativ, i s-a anulat neștiutul. Pentru că, nu-i așa, perfecțiunea are un grad de predictibilitate aproape absolut. Trebuie și suntem siguri au devenit parolele unei gărzi militare eșuate în lozinci.
La polul opus, ochii bunicii bucuroasă că suntem bine, noi, copiii ei din copii. Ori liniștea medicului care privește peste cearcăne plecarea acasă, sănătos, a câte unui bolnav care, lozincard, nu avea nici o șansă. Liniștea învățătoarei din seara dinainte de începerea școlii, când așază pe bănci abecedare – cărți ale liniștii, în fond. Liniștea bătrânului grădinar, care pregătește trandafirii să înflorească la anul, chiar dacă el știe că nu mai are chiar atât de trăit. Ori liniștea teribilă a omului ce pune fântânii o Cruce de lemn, amintindu-ne că a trecut pe aici, prin lumea perfecțiunii fără sens. Și fără sete de nimic.
Niciodată nu am văzut mai multă liniște în oameni decât atunci când aleargă spre slujba Învierii. Așa, în deruta unui apus ce fuge spre dimineață, neobosit. E acolo o cheie prin care imperfectul echilibrează prea perfectul. Prin ochi de copil, frumusețea unei nopți de Paște nu poate fi învinsă de nimic. E marca plinirii copilăriei. Și nu pentru așteptare, cât pentru tăcerea copii, care rămân copii oricât ne-am perfecționa voința de adulți.
Liniște vs. neliniște. Sfințenie vs. perfecționism. Am aflat de ceva vreme, de la un suflet rugător, că Domnul nu vrea rugăciunea perfectă ci caldă, inimoasă, plină de viață. Că în nici un caz nu ne vrea creștini perfecți, ci simpli și bucuroși în căutarea sfințeniei. Că a crede înseamnă a admira, iar a căuta perfecțiunea este doar o continuă mirare. Pe atunci credeam că numele lui Dumnezeu este perfecțiune. Acum știu. Nu este. Acum știu că este Sfințenie. Liniște în cunoașterea și recunoașterea limitelor, liniște dinaintea loviturilor primite în trup ori pe coarda sufletului, liniște în clipele grele, ucigașe, când noaptea minții fură din cumințenia mărturiei. Așa că, între o cultură a perfecțiunii și una a sfințeniei, vă îndemn – cum mă îndemn – spre una a sfințeniei. Cu liniștea ei care vindecă tulburările vitrege ale lumii. Și scoate la plimbare cerească duhul perfecționismului, ucigaș de bucurii și liniște a normalității. Și ne așază în lumină admirația ca rugăciune și sens.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
