Marta Onu (Cocîrţă) s-a născut la Târgu-Neamţ, în 1988. A absolvit, în 2010, Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. În urma unei burse de studiu în Danemarca, în anul 2008, a obţinut licenţa în teoria educaţiei, pedagogie (Bachelor of Education). În prezent, este profesoară de limba engleză la Liceul „Vasile Conta” din orașul natal.
Despre creația nemțencei, Ana-Karina Schneider, profesor asociat al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, spunea: „Poezia confesivă a Martei Onu glisează cu naturaleţe între două limbi, între două literaturi, între două lumi, stând de vorbă cu Dumnezeul Ortodoxiei şi citând din John Donne şi T. S. Eliot. Ni se dezvăluie un univers de bucurii simple şi angoase subite care, deşi personale, îşi află sorgintea într-o spiritualitate ancestrală care răzbate în râsul copilului autoarei ca şi în accesele de tulburare şi îndoială. Să nu ne lăsăm înşelaţi de titlul timid: izvorâte din preaplinul unei sensibilităţi erudite, paginile acestea sunt mărturia unei căutări – a imaginii, a expresiei, a limbii – şi astfel a dorinţei de a face literele să cânte.”
… o zi dintr-un an… un an dintr-o viaţă… o viaţă dintr-o veşnicie… o veşnicie dintr-o imagine…
Aş vrea să ascult o poveste şi să ies din mine.
Să aud cum personajele plutesc prin viaţa de hârtie, cum totul se retrage din real şi cum viaţa mea e departe de mine. Ar fi altfel, nu?
Dacă ai putea să te îndepărtezi pentru o vreme din viaţă ca s-o observi în linişte… cât vrei tu – o zi, o lună, zece, un secol… oricât… numai să o observi, să o asculţi ca pe o poveste şi să te întorci apoi şi să ştii cum să-i trăieşti timpul.
E greu să ştii dinainte cum să-ţi trăieşti timpul, aşa, din mers… ca şi cum ai învăţa să mergi pe bicicletă – cazi de o mie de ori până înveţi. Ce bine ar fi să ştii dinainte, aşa cum ştiu animalele să înoate din instinct!
Şi totuşi continui aşa, fără să ştii… ca pe o cărare despre care nu ştii unde te duce. Sau ca o imagine despre care nu ştii nimic, decât faptul că e o imagine și o poţi privi (ce altceva mai știi despre viaţă decât că e viaţă şi că poţi să o trăieşti?)
Şi totuşi imaginea te laseineu/ă, e plină de ulicioare şi de copaci, de verdeaţă şi de glod, de cer și de nori, de frunze uscate şi de frunze ce dau să înverzească; totul pare un hău de culoare închisă… şi totuşi deschisă dacă te uiţi în sus. Dacă te uiţi… dacă… te… uiţi.
Să nu uiţi!
… dor de timp…
cât de mult dor de timpul acela calm, scump, fără de păcat, fără de ceaţă.
Să se vadă totul clar, mai clar decât însăşi lumina soarelui,
să se simtă liniştea unui început, şi să nu fie sfârşit.
Şi să nu se trăiască în lacrima timpului, ci întru bucuria lui.
Toţi căutăm să cumpărăm bucurie – cu orice preţ…
Câţi dintre noi oferim bucuria gratuit?
Dor… dorul s-a născut din Neascultarea aceea de la început, îţi aminteşti?
Când totul era întru Lumina aceea de nesuportat de ochiul căzut,
când bucuria era aproape de noi, iar iubirea întreagă.
Acum totul s-a micşorat, noi suntem mici,
bucuria s-a dispersat în timpul devorator, iar iubirea s-a înjumătăţit.
Omul a căzut, îţi aminteşti?
Simfonie
„Ce credeţi despre tăcerea de după încetarea unei simfonii?”
Cred că e un sunet asurzitor înăuntrul meu, care nu se poate auzi din cauza viscerelor.
Aş vrea să aud sunetul iubirii din pronaosul unei simfonii.
Tăcerea ar fi, apoi, acalmia ce mi-ar potoli fiorul.
… noiembrie…
Când ai ascultat ultima dată vocea Lui? Nu ţi-e dor de Ea?
Ba da.
De ce nu te întorci ca s-o auzi?
Nu pot.
De ce?
Pentru că nu face parte din mine.
Când ai dat-o afară din tine?
Nu mai ştiu, am uitat.
De ce ai uitat?
Pentru că e mai uşor să uiţi.
De ce cauţi uşorul?
Nu mai pune întrebări.
Vocea Lui e surdă pentru noi, fiindcă Neascultarea e uşorul
nostru. Şi totuşi e atât de uşor să asculţi… ascultând, nu mai
cari greul neascultării pe umeri. Până şi umerii se vestejesc
de neascultarea ce atârnă greu…
Autor articol: Valentin ANDREI
