Născut în 25 februarie 1960, la Cernișoara, Vâlcea. Absolvent al Liceului de Muzică și Artă Plastică din Pitești, în 1979 (profesori Sorin Ilfoveanu și Gheorghe Pantelie), și al Facultății de Arte și Design din Timișoara, în 2008 (profesori Alexandra Titu, Constantin Prut). Finalizează studiile de doctorat la aceeași facultate, în anul 2014.
Expoziții personale: Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea (1990), Galeria „Sepia” din București (1992), la Galeria „Artex” din Râmnicu Vâlcea (1984, 1986, 1992, 1995, 1997, 1998, 2000, 2005, 2010 și 2017), Galeria „Hilton Art Club” din București (2006), Galeria „Galateea”, București (2007), Galeria „Forma”, Deva (2007), Muzeul de Artă din Craiova (2008), Muzeul de Artă din Constanța, Muzeul Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” din Râmnicu Vâlcea (2008), la Galeria de Artă a UAP Sibiu (2011) și la Galeria „Simeza”, București (2012).
Expoziții internaționale: Straubing – Germania (2000); Galeria Cozia, Hamme – Belgia (2003); Casa Belgo – Română, Arthis, Bruxelles – Belgia (2003, 2004); Parlamentul European, Bruxelles – Belgia (2004); Palatul Arhiepiscopal, Kromeriz – Cehia (2005); Centrul Cultural Babel, Utrecht – Olanda (2006); „Primăvara Românească la Bruxelles”, Casa de Cultură Belgo – Română, Arthis, Bruxelles, Belgia (2014), Muzeul de Artă „Hristo Tokeb”, Gabrovo, Bulgaria; Milano (2015); Expoziție de Artă Plastică Românească Contemporană – Muzeul Orășenesc Varna – Bulgaria (2019). A participat la Saloanele Naționale de Artă organizate la București în anii 2001, 2006, a participat la organizarea SNAC 2018-2019-2020-2021-2022-2023. Din 2017 se ocupă anual de organizarea Galei Premiilor UAP din România. Organizează, în calitate de curator, peste 400 de expoziții de artă, printre care și un Salon Național de Artă Contemporană, la Râmnicu Vâlcea, în 2011. Este membru al Filialei UAP Râmnicu Vâlcea (1991), filială pe care o conduce în calitate de președinte, începând din anul 1992. Figurează în Indexul Tudor-Art, al pieței oficiale de artă din România, ediția 2017. Vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
– Care este povestea apropierii de artele frumoase?
– Povestea este simplă. M-am născut într-o familie unde se picta. Tatăl meu picta cruci, iar unchiul meu făcuse Liceul de Arte „Nicolae Tonitza” din București și Facultatea de Arte. De fiecare dată când veneam acasă, îl vedeam cu un mic șorțuleț în față și cu paleta de pictură. De atunci, probabil că m-am îndrăgostit de această profesie. Simțeam mirosul acela de ulei de in și de culori în ulei și mi-a plăcut. Unchiul meu m-a influențat foarte mult. Eu cred că întotdeauna modelele foarte stabile, cele sănătoase, vin din familie. Primul model a fost tatăl meu și după aceea unchiul meu, care mi-a fost și dascăl. Începând cu clasa a V-a, mi-a fost profesor. Un profesor extrem de nesuferit, pentru că a avut ambiții cu mine, era foarte exigent și aproape că mă chinuia să fac diverse lucruri. Dar, deși el nu mai este, eu îi mulțumesc acum pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că perseverența aceea a lui, dorința lui de a fi extrem de atent la tot ceea ce se întâmplă în jur, la natură, la studiul imaginii, al formelor, al volumelor, al culorii. Asta m-a ajutat foarte mult. Atunci când am ajuns la Liceul de Artă, eu eram un foarte bun peisagist, eram atent la tot ce mă învățase el. Modelele celelalte au venit mai târziu și cred că cel care mi-a marcat cel mai mult existența mea artistică este fostul meu profesor de pictură, de forme și structuri spațiale în liceu, Gheorghe Pantelie. Eu am făcut Liceul de Arte în Pitești. Am fost format la acea școală și rămân profund îndatorat profesorilor mei și de asemenea sunt profund îndatorat atmosferei artistice din perioada anilor șaptezeci, din Pitești. Erau artiști importanți care expuneau acolo, exista o viață artistică intensă și niște puști, elevi la Liceul de Arte, care frecventau atelierele profesorilor lor. Mă refer aici atât la Gheorghe Pantelie, dar și la Sorin Ilfoveanu pe care l-am avut profesor. Se forma atunci primul nucleu al filialei de la Pitești și era o atmosferă de entuziasm, o atmosferă extrem de constructivă. Veneau artiști importanti din București. Atunci l-am cunoscut pe Gheorghe Iliescu Călinești, pe Ion Săliștanu, Marin Gherasim, nume importante din arta românească. Eu am avut o relație foarte apropiată de maestrul Săliștanu. Am fixat doar așa, câteva modele pe care le-am avut și pe care le respect și de fiecare dată le amintesc de ele cu mare plăcere.
– Gheorghe Dican, unde se află artele vizuale în prezent?
– Eu cred că noutatea în artele vizuale, în arta contemporană, acum este extrem de complicat să o definești. Nu putem să mai vorbim despre originalitate, despre inventarea unor metode noi. S-a ieșit din cadrul tabloului, s-a refuzat imaginea, au apărut mixurile cu alte arte. Experimentul a dus arta în toate direcțiile posibile. Eu am tot respectul pentru experiment, pentru arta conceptuală, pentru toate formele de exprimare, inclusiv pe formele noi, cum ar fi videoart sau arte asistate de computer. Probabil că în viitoarea perioadă vom asista la – și nu știm cum va fi – la intervenția inteligenței artificiale. Probabil că va fi pusă în slujba artei, dar până la urmă tot artistul va fi vioara întâi. Ideea este că eu cred că la ora asta, indiferent ce formă de reprezentare ar avea un artist, că cel mai important lucru este sinceritatea actului artistic, trăirea și modul în care se transmite emoție privitorului de artă. Dacă nu te duci direct spre om și nu transmiți emoție, nu reușești să faci nimic. Ăsta este motivul pentru care eu consider că artistul, indiferent în ce direcție ar merge, trebuie să facă lucrul acesta cu știință, cu pasiune, cu inima, și să simtă el, în primul rând, atunci când se exprimă pe pânză sau pe orice alt tip de material.
– Sunteți și muzeograf și intrați în contact cu generația tânără. Cum vi se pare că se raportează generația tânără la cultură, la arta vizuală?
– Este o problemă extrem de complicată. Este complicat atunci când ne raportăm la tineri, pentru că toate pornesc de la familie, după aceea de la școală și de la societatea în care trăiesc. Profesorii, educatorii au prea puțin timp și sunt lipsiți de dorința de a-i educa pe copii să meargă spre cultură. Eu, în urma cu câțiva ani, am inventat, am propus proiecte în cadrul muzeului la care lucrez. Primul a fost „Micul pictor mare” și cel de-al doilea a fost „Ora de desen în muzeu”. Am invitat școlile apropiate muzeului să participle la ore de educație plastică, la ore de desen sau la ore de educație muzeală. Prima dată încep prin a le explica de ce trebuie să plătească un bilet la muzeu, pentru că ei devin acționari până la urmă și susțin eforturile muzeografilor, ale restauratorilor, ale conservatorilor, pentru ca patrimoniul acesta să fie preluat de generațiile viitoare. După aceea le vorbesc pe înțelesul lor despre valoarea patrimoniului și cât de important este pentru o nație, pentru un popor, că el este parte a identității noastre culturale, a identității noastre naționale. De asemenea, pictăm împreună diverse teme și în timp ce ei pictează, eu încerc să le spun lucruri despre muzeu, despre un anumit pictor, în așa fel încât ei schimbă mediul clasic în care trăiesc și vin în contact cu opera de artă mult mai direct. Intră în contact cu noțiuni elementare despre artă. Ei bine, s-au văzut efectele. Deci, dacă noi vom lucra cu tinerii, dacă vom fi atenți la formarea lor, vom avea o generație bună, vom avea o generație sănătoasă mai târziu. În ultimii ani, numărul celor care vin să urmeze cursurile liceului de artă s-a mărit, s-a triplat. Adică avem concurență, sunt 4-5 pe loc la examenul de admitere. De asemenea, anul acesta am constatat că au fost de două ori mai mulți copii față de numărul de locuri la clasa pregătitoare. Deci vin copii la liceul de artă, la clasa pregătitoare, intră la secția de muzică, pentru că atât se poate, și studiază pianul sau un alt instrument până la clasa a V-a și atunci decid să urmeze în continuare muzica sau să urmeze arte plastice. Mi se pare extraordinar faptul că există un interes din partea părinților ca acești copii să meargă la un liceu vocațional și să rămână cu ceva după ce termină acești ani de studii.
– Gheorghe Dican, sunteți și expert evaluator. Cât de lovită este piața românească de flagelul falsurilor?
– Foarte lovită. Și toate poveștile astea vin și de la faptul că nu există o cultură minimală a consumatorului de artă, a colecționarului de artă, pentru că practic un fals nu atinge pe toată lumea, pentru că un necunoscător poate să vină într-o expoziție și să nu facă disticție între un fals și un original.
– Dar acest flagel a fost alimentat, poate nu cu bună știință, și de anumiți maeștri. Mă gândesc la povestea spusă de Pavel Șușară, cum că Gheorghe Petrașcu avea un ucenic și îi spunea: „Decât să-ți dau eu banii pe ce ai lucrat la mine, mai bine să-ți semnezi o lucrare de-a ta, că vei lua mai mulți bani!”
– Falsuri circulă fără discuție. Eu am descoperit cele două falsuri Tonitza, care au fost extrem de mediatizate. Oamenii trebuie să fie foarte atenți atunci când intră în contact cu opere de artă, fie că e vorba de case de licitație, fie că e vorba de galerii de toate felurile, fie că e vorba de amatori de chilipiruri. Tot timpul, în spatele oricărei lucrări care se vinde, apare o poveste. Cel mai bine ar fi ca toți cei care sunt interesați de colecționarea unor lucrări de patrimoniu să se consulte, să aibă un consilier care să le confirme faptul că lucrările sunt originale și de asemenea să îi îndrume spre ce direcție să meargă. Eu sunt extrem de optimist, pentru că descopăr că există interes din partea unor oameni cu bani, care încep să înțeleagă faptul că opera de artă nu este doar pentru a decora un spațiu, ci este și o investiție care nu își pierde valoarea în timp. Dacă sunt bine consiliați, pot să reușească să își investească bine banii.
– Cum vi se pare piața de artă astăzi?
– Sunt case de licitație în România care funcționează în parametri normali. Așa cum putem să spunem că funcționează și economia românească. Nu putem vorbi acum despre prețuri fabuloase la vreo casă de licitație din România, dar putem să vorbim despre artist. Este o piață la început de drum. S-a format greu, foarte greu. Dar eu sunt convins că ea este într-o continuă creștere. Pe măsură ce se formează un capital autohton, începe să se direcționeze și gustul și interesul către achiziționarea de opere de artă. Sunt câteva case de licitații care fac treabă și care vând, tranzacționează opere de artă, mai ales de artiști români din perioada interbelică. Din păcate, arta contemporană nu este suficient de bine prețuită.
– Gheorghe Dican, sunteți vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Cât de important mai este acest organism pentru breaslă, în 2024?
– Uniunea Artiștilor Plastici din România este cea mai reprezentativă asociație profesională a artiștilor, criticilor de artă. Este un organism care cuprinde toate domeniile artei vizuale din România, inclusiv istoria și teoria artei. Noi am avut o perioadă, imediat după ‘89, când am încercat să ne căutăm un drum, când am încercat să ne dezmeticim într-un fel sau altul în legătură cu un nou tip de societate în care pătrundeam. E greu să faci lucrul acesta, mai ales că instituțiile statului român nu au înțeles de la început care este rolul nostru. Acum lucrurile s-au schimbat. În ultimii ani, atât instituțiile centrale ale puterii: Guvernul României, Parlamentul României, Președinția României, cât și instituțiile locale, consiliile locale, consiliile județene, își dau seama că fără expertiza noastră, fără efortul nostru în acest domeniu, este imposibil să vorbești despre cultura română în ansamblu ei, ca fiind de nivel performant. Vreau să vă spun că Uniunea Artiștilor Plastici are circa șase mii de artiști, care sunt repartizați în 35 de filiale ce țin cont de principiul teritorialității, și nouă filiale în București, pe specialități. Nu există nicio instituție a statului care să nu apeleze la specialiștii noștri. Fie că vorbim de ICR – sunt artiști care fac parte din structurile consultative, din comisiile acestor instituții, de Ministerul Culturii – prin comisiile de monumente de for public are în componență artiști, membri ai uniunii, de Academia Română – ne consultă de fiecare dată când e vorba de domeniul acesta. Și observ că și în zona autorităților locale se ține cont de părerile noastre. În ultima perioadă, din ce în ce mai mulți primari ajută comunitățile artistice locale, Uniuni ale Artiștilor Plastici, să-și desfășoare activitatea. Cred că suntem pe un drum bun. Atunci când vor înțelege legiuitorii și instituțiile statului că e nevoie și de o minimă finanțare pentru acest domeniu, atunci lucrurile vor merge mult mai bine.
– Care credeți că sunt cele mai stringente probleme de care se lovește Uniunea Artiștilor Plastici?
– În primul rând cred că prima și cea mai importantă ar fi cea legată de stabilitatea spațiilor în care ne desfășurăm activitatea. Uniunea Artiștilor Plastici are în teritoriu circa 40 de spații expoziționale, galerii în principalele reședințe de județ din țară. Prima problemă ar fi să existe o lege, o hotărâre de guvern, care să protejeze aceste spații. Fie că e vorba de galerii de arte, fie că e vorba despre studiouri de creație.
În al doilea rând, ar trebui să existe o lege care să oblige și autoritatea locală să finanțeze sau să cofinanțeze într-un procent cât de cât acest domeniu al culturii naționale. Centrele județene de creație populară sunt continuatoare a centrelor de creație populară de dinainte de ‘89. Multe sunt la același nivel. Dacă vizitezi Târgul Meștelor Populari, vei vedea că majoritatea celor care își aduc produsele la aceste târguri nu au nicio legătură cu tradiția. Există în cadrul acestor instituții o continuare tacită a Festivalului „Cântarea României” pentru că mișcarea de amatori este finanțată, este susținută prin inspectori de specialitate, prin metodiști, prin galerii de artă unde ei nu plătesc nimic.
Al treilea lucru care ar trebui făcut este să existe un fond național de achiziții de artă contemporană, care să funcționeze anual și care să se distribuie și spre muzeele județene. Pentru că altfel, acest fond merge doar la Muzeul Național de Artă Contemporană. Criteriile și regulile sunt făcute de ei, iar sumele sunt insuficiente pentru a acoperi întregul areal artistic din România.
Patru: dacă tu stat român ai dat o lege acum 20 de ani – taxa de timbru artistic – nu ar fi normal ca legea să se aplice? Deci ne trebuie un apendice la această lege pentru ca operatorii culturali care tranzacționează artă vizuală să plătească taxele legiferate. O să vă dau un singur exemplu: casa de licitație X vinde o lucrare de artă și în prețul final al operei de artă este și 0,5% taxa de timbru care trebuie să meargă la Uniunea Artiștilor Plastici. Confort legii, tu investitor, colecționar, plătești la final lucrarea și în factură se subliniază 0,5% pentru UAP. Ei bine, banii nu vin la UAP. Sunt foarte puține case de licitații care trimit aceste sume pe care ei deja le încasează. Deci asta este o minciună.
A cincea ar fi legată de proiectele pe care noi le depunem la Ministerul Culturii, proiectele prioritare. Cred că procentul de cofinanțare este mult prea mare pentru noi. Sunt proiecte europene în care autoritatea locală plătește 2%, marea majoritate a instituțiilor care oferă grant-uri cer cofinanțare de 10% – 20% și mi se pare foarte mult.
Și nu în ultimul rând, să revenim măcar la ceea ce s-a întâmplat în statul comunist. Statul ăla comunist pe care noi îl diabolizăm. În galeriile Fondului Plastic, în galeriile noastre să se poată face vânzări de artă, confort legislației românești, cu impozitele date la stat, cu tot ce trebuie. Și de asemenea să se accepte ca în aceste galerii artistul să vină să-și cumpere o pânză, o pensulă, o culoare. Sunt comunități locale care acceptă lucrul acesta și comunități locale care nu acceptă. Pentru că spațiile pe care le deținem noi sunt cu destinație specială, sunt date în folosință gratuită filialelor, dar nu ai voie să desfășori niciun fel de activitate comercială. Păi, noi vrem să facem turism. Când vine turistul stăin și vrea să cumpere o lucrare de artă, cum facem? Îl ducem în atelier și îi dăm pe ușa din spate? Nu e mai bine să scoatem vânzările la lumină, să dăm voie galeriștilor noștri să vândă opere de artă? Nu putem să întreținem nici spațiile, nu putem să avem o cofinanțare, nu putem să plătim personalul. Practic, sunt filiale care nu au surse de finanțare. Și cred că soluții ar exista. N-am vorbit deloc despre bani aici. Că noi nu vrem bani. Noi vrem să fim susținuți nu ca artiști, pentru că e treaba noastră să ne dezvoltăm, să ne așezăm pe piață. Vrem reglementări clare legate de organizația noastră, de drepturilor noastre colective.
– Cât de bine este reprezentată arta plastică românească în străinătate?
– Sunt foarte puțini artiști români cunoscuți în Occident. În general, artiști tineri din școala de la Cluj. A fost așa, un curent, o stare de spirit, un fel de a face reclamă artiștilor din zonă. Noi nu avem galerii competitive de artă contemporană în România, care să poată să participe la marile târguri internaționale și care să poată să-i promoveze pe artiștii români. În general, toate se fac pe efortul artistului, pe spinarea lui, pe buzunarul lui. Dacă intri în culisele fiecărui eveniment pe care presa îl marchează cu surle și trâmbițe ca fiind unul de mare succes, o să afli foarte multe lucruri care sunt grele pentru artiști. Efortul unei expoziții în străinătate este doar al artistului. Eu nu vreau ca statul să vină să mă ajute. Dar, deocamdată, nu s-a dezvoltat acel impresariat de artă. Totul se face pe relații și pe prietenii. Nu sunt mulți care reușesc să vândă prin galerile de afară. În general, fiecare țară își are artiștii ei. Există un soi de naționalism care ar trebui să funcționeze și la noi, dar nu funcționează. La noi există un tip de snobism că trebuie să-l cumperi pe ăla, că e de afară, că are cotă…
– Pentru dumneavoastră, care este mediul cel mai propice?
– Să stau în atelier, să pot să lucrez. Cea mai importantă este liniștea sufletească, în primul rând, și liniștea atelierului.
– Ce alte pasiuni are Gheorghe Dican? Cum este omul Gheorghe Dican? – Sunt obligat să fac mișcare. Eu am fost sportiv în tinerețe. Mi-a plăcut să joc fotbal, tenis, volei. Acum am rămas cu practica tenisului de masă. Sunt pasionat de acest sport și sâmbăta și duminica mă întâlnesc cu prieteni care sunt mult mai buni decât mine. Ei au făcut sport de performanță, am foarte multe de învățat de la ei și chiar sunt subiectul glumelor lor. De asemenea îmi place să citesc, să merg la teatru, la filarmonică. Îmi place să ascult muzică simfonică în mașină. Sunt pasionat de comunicare, de dialog. Urmăresc tot timpul partea plină a paharului.
Interviu realizat de Sebastian CRĂCIUN
