Poetul cântat își recită poem de plecare la margine de toamnă, când urcă albul în ochi cu furia ninsorii. Nici o încruntătură nu poate închide în afară albul care ne îngheață. E un soi de vintre fecundă prin răsturnarea cerului înghețat. Cei plecați vin șușotind cuvinte de neînțeles dintâi. Ni le-au lăsat nouă și le-am pierdut. Ele-am amestecat vorbelor ca și cum am prăfui olanele Cucutenilor și din praf am face dale pentru plecări. Zăpezile țin în ele amintirea livezilor înghețate ce le numim cimitire.
O Tâmplă albă șade lângă tâmpla noastră mereu. Ca un îndemn la vibrație la viață. De sub fiecare vână de zăpadă răsare viața ca un zâmbet încurajator. Nici un fulg nu-i fără rost vieții. Pe când credeam prea mult în fumul viselor știam sigur că-n fiecare fulg e un zbor de fluture ori de cărăbuș închis cu strășnicie. Care-și luau zborul în cerurile verii ce vine.
Am redescoperit același tempo cu fiecare venire-plecare de iarnă. Un cuminte clopot de viață ascuns în zbaterea înghețată. O taină cu vibrări de cristal. Un ochi întors dinspre înghețul lumii spre liniștea din inima ta care vibrează la marile Întâlniri-Sărbătoare. Nimeni nu privește cât de important este pentru un om și cei ai casei sale să înțeleagă Sărbătoarea. Să nu alerge prin ea. Pentru tihna aceasta propusă prin Întâlnirea cu Dumnezeu se desprind fluturii din fulgi. Ori cărăbușii călăuziți spre vară cu liniștea din tăcerea zăpezii.
Dacă vă întrebați ce am pierdut cu nebunia alergării noastre cotidiene, cred că linia aceasta de orizont am lăsat să ne scape. Un soi de evadare în urât din care nu ne mai restaurăm pacea, n-o mai putem cântări cum se cuvine. O scară de sare scăpată din liniștea cugetării cuminți, frântă de apa zurlie și amară a zilelor noastre. O scară din scripeți de lucire păgână pe care ne atârnăm icoanele de Sărbătoare. Nu cred că am exorcizat întru totul bezna bezmetică din lumina Prăznuirii, dar dacă pierdem Întâlnirea cu Dumnezeu nu dintr-acolo ne vine rana, ci din cutremurătoarea ne-vedere a liniștii. Pentru că e o liniște de se vede cu ochii.
Când treci prin Văile ce leagă Anotimpurile Țării, treci prin vârtej de clorofilă zburătoare. Ploaia lipește de obrazul vântului și nici o lacrimă nu rupe sensul adânc al bucuriei. Cine vede în iarnă vrăjmașul căldurii pierde, ireparabil, Întâlnirea. Care este o reconstruire a emoției depline a aducerii aminte cu încurajarea nădejdii. Pentru că în schijele de frig ce ne smulg insomniile prelungite se desprind emoțiile aducerii aminte. Nu. Nu suntem lacrimi în ochi doar din pricina frigului iernii, ci și pentru că iernile de odinioară ne ocolesc iar uneori sufletește, ne țin tot anul. Un an cu un singur anotimp interior. Ca un refuz de Întâlnire de frica Sărbătorii.
Un rând de frunze, un rând de zăpadă și unul de cer. Prăznuim despărțirea de un An ce nu l-am fi vrut. Cu greu trecem printre tranșeele morții altora și fricii noastre. Cum să reziști? Cum să construiești golful de Liniște de care ai nevoie să auzi cum trăiește Întâlnirea din tine? Pare greu. Pentru că noi completăm cu greu fiecare lucru simplu. Îl umplem de o complexitate retardă, care huruie în boabele de struguri uitați prin vii. Pe masă punem bucate și căutăm Hrana, Trup și Sânge, biruind fricii înjositoarea stăruință.
Iarna e vremea stăruirii pe vederea duhovnicească. Dacă vă notați pe un crâmpei de suflet tulburătoarea poveste a Sfinților ce ne însoțesc – Nicolae ori Spiridon sunt doar doi dintre ei – veți înțelege că în Întâlnirile din ierni cu Dumnezeu e un sobor de Buni, de bunici cu aură. Mai întâi ai Sinaxarului și apoi ai inimii. Celor din urmă le aflăm tâmpla lângă tâmpla noastră într-o stranie tensiune de bucurie. Nu lipsește nimeni. Oricât de grea le va fi fost Plecarea, Întâlnirile iernii îi aduce Acasă. Poate de aceea în fiecare fulg zboară cuminte fluturele vestirii Primăverii ce vine, Înviere și Întâlnire deopotrivă. Bucurați-vă fără frică de frigul de-afară, vindecând înghețul cel dinlăuntru. E iarnă. În ciuda tuturor aparențelor…
E Întâlnire.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
