În vechime, românii se pregăteau pentru marea sărbătoare a Înălțării Domnului la Ceruri încă de miercuri, din ajun, zi care avea o denumire aparte în popor, Hurdubăiala Paștelui, momentul Înălțării Domnului fiind socotit punctul final al sărbătorii pascale.
Poporul credea că din ajun încep să umble temutele Iele sau Rusalii, spirite malefice care provoacă o sumedenie de boli. În același timp, debutează multe practici legate de cultul morților. Astfel, se îngrijesc mormintele și se împodobesc cu flori și ramuri verzi spre a se curăți aerul. Se dau multe pomeni atât în ajun, cât și de Înălțare, obiceiul fiind numit local Moșii de Ispas.
În acest cadru erau prăznuiți strămoșii sau morții recenți, de sufletul acestora dându-se în special azime calde, lapte dulce fiert cu păsat, ceapă verde, flori, rachiu și brânză. Uneori, pomana se dădea în drum, deoarece se considera că sufletele sunt în drum sau se înalță spre cer, iar pomenile acestea le servesc ca merinde de-a lungul acestui ultim drum.
Exista superstiția că anumite suflete se puteau rătăci și riscau prefacerea în strigoi sau moroi. Tocmai de aceea se recurgea la practici de apărare precum: împodobirea caselor, acareturilor, a donițelor și a coarnele vitelor cu verdeață. Se recurgea și la culegerea și sfințirea anumitor arbuști și plante de leac, care se folosesc apoi pentru oamenii slăbiți sau pentru cei cu dureri de cap, atingerea vitelor și a oamenilor cu leuștean, împreună cu rostirea unor anumite vrăji și descântece. Așadar, de teama Ielelor și a strigoilor, bisericile, casele și mormintele erau împodobite cu flori, frunze și ramuri de alun, nuc, paltin sau leuștean, vitele și oamenii fiind atinși în special cu leuștean.
Tot în ajun, fetele sădeau flori ca să se înalțe ramurile lor spre cer, după Domnul Iisus. În noaptea dinspre Ispas fetele și flăcăii se adunau sub aluni, deoarece exista credința că numai în această noapte înfloresc și, totodată, se și scutură; aceste flori erau păstrate cu mare grijă la icoane, fiind foarte bune de leac și de dragoste. Alte fete mari nu ezitau să doarmă cu capul pe un braț de buruieni, spre a-și visa ursitul, iar unele, spre zori, se scăldau în apă neîncepută.
Autor articol: Valentin ANDREI
Sursa de documentare: Marcel LUTIC – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”,
ediția a III-a, Editura Vasiliana 98, Iași, 2022
