Editorial

Cum mai ieșim din Ură?

Perioada încercării sufletelor noastre pare fără sfârșit, veți spune. Suntem generații care purtăm după noi comunismul, apoi restartarea democratică și în, cele din urmă, efortul din perioada pandemică. Bunicii noștri au avut războaiele, unii chiar le-au prins pe amândouă. Noi avem răzbunătorii, lichelele ce s-au vrut sistem. Și părea că le-a reușit. Ce a ținut vie generația din care a rodit totuși în Hristos generația de după? Suma oamenilor care n-au iubit ura. Care n-au fost pervertiți prin frică să delaționeze sistemic ori să înăsprească viața celor cărora și așa ura le furase liniștea și libertatea. Unora însăși viața. Dacă nu cumva liniștea și libertatea sunt însăși viața noastră.

O să spuneți că pentru noi nu este la fel de grav. Și voi fi total de acord. Și totuși, ura este la același nivel. Halucinant dese ori. De la lipsa minimală de respect pe stradă ori între pereții caselor noastre, la explozii de ură cu ifose de democratizare, fanatismele năucitoare ale unor dictatori de stradă, de scară, de bloc. Eram așa, oricum. Perioada pandemiei a emancipat ura. I-a dat chipuri de evoluție în comunicare, a creat iconologii și ruperi pe segmente ale unei populații și așa rupte, hăituite de lipsa de sens și unitate socială. Iar hăituirea pare că are rădăcini mult mai adânci decât credem. Și ca și cum nu ar fi fost toate acestea de ajuns dinspre Răsărit, Crivățul ne rupe liniștea, o pulverizează…

Cum mai ieșim din ură? Cum ne reîncarcăm cu iubire sufletul? Am admis prea mult că bârfa este informație și urâtul, caricaturalul fără sens, e salvator. Vidanjarea societății, permanent, cu fiecare clipă și colț de Românie, eviscerarea răului- deseori închipuit- și aplicarea principiilor democrației la două capete, permanent altfel, au dus la demoralizarea oamenilor. Adică la ieșirea lor din morală. Din scumpătatea de neînchipuit a acestei științe umaniste uitate, reduse la principii și acelea reduse la simple consemnări pe colțuri de hârtie purtată de vânt. Deci nu din partea aceasta ne vine salvarea. Ce-am omorât, omorât rămâne. Am spus că ridicăm educația la rang de prioritate și părea că vom reuși. Până când aflăm că politrucii, invadând doctorate, au dezavuat și școala, furându-i motivațiile clasice. Nu mai poți spune copilului: învață, că ai să ajungi Om. Pentru că om sunt toți aceia care, nu-i așa, conduc oameni și năpăstuiesc valori. Om adevărat este cel care calcă și înjură pe oricine, care făcând acestea nu poate fi pedepsit decât așa, simbolic, de gura lumii. Involuntar, gura lumii bate sensul lumii. Și ne mai mirăm că mor de jenă în tablourile de pe coridoare poeții și scriitorii, că se rușinează obrajii Maicii Domnului din icoane la cum vorbesc trans-post-modern puștii noștri și liderii de circumstanță ai boirii Țării. Cum, atunci, cum mai putem ieși din ură?

Îndrăznesc să spun că încă mai cred că frumusețea lui Dumnezeu mântuie lumea. Deschideți ochii. Priviți lumea cum a dăruit-o El. Zilele în care scriu încă mai este zăpadă. În urmă cu doar două zile, Duminica, ningea în devălmășia de odinioară. Mi-au dat lacrimile și mi s-a părut că-l văd pe tata pregătindu-mi sania. Pe stradă, după ani buni, am văzut părinți râzând fericiți de râsul fericit al copiilor lor. O singură zăpadă și atâta fericire! Undeva, pe mijlocul trotuarului, un maldăr de zăpadă. Cineva i-a pus căciulă, altul i-a atârnat spre vârful bont un fular… Nu e Omul de zăpadă de altădată, ci doar semnul că nu am uitat totul. Că undeva latent tot mai este ceva viu în mintea noastră sufocată de zgura urii și nesimțirii din jur ori din noi înșine. A rezistat, neașteptat, până azi dimineață când au fost curățate trotuarele conform graficului de deszăpezire… Am ridicat altul, în curtea catedralei. Copiii de dimineață, mergând spre grădiniță, sclipeau ochii adormiți a bucurie. Le-am promis că de aici, în spațiul Bisericii, nu vor fi dărâmați Oamenii de Zăpadă decât de Soare și primăvară. Cum șade bine unui Om de Zăpadă, să urce la cer ca să poată reveni la anul.

Ieșim din ură redescoperind darul cel mare al vieții, sensul fiecărei clipe petrecute în așteptarea primăverii, clipirea din ochi a fiecărui copil care descoperă uimit viața. În miezul vindecării vine Dumnezeu. Dar nu un Dumnezeu idolatrizat, ci unul viu, dispus să facă, împreună cu noi, zăpadă și Oameni de Zăpadă ca să ne redea zâmbetul. Nu. Nu El este vinovatul pentru nebunia lumii și nici pentru ura în care ne cufundăm voit, agitat, conform graficului de neîmblânzire al lumii. Suntem copiii unui Dumnezeu Viu, Iubire întrupată. Nu stați cu spatele la El. Viețile noastre, vulnerabile la ură, nu-și pot recăpăta viața decât din direcția Lui. Dumnezeul nostru care ne dă zăpezi…

Autor articol: Preot Constantin NECULA

www.cooltneamt.ro