Dor cumplit cuvintele vremii din urmă: război, pandemie, ură, răutate… Un soi de balast al răului anonim pare că a transformat în halde de steril scriitura zilei și năucește cu fiori de iad scăldata în așteptare noapte. Cum mă țin un om al cuvintelor, am descoperit, de ceva vreme, că hidoșenia vorbăriei nu poate fi înfrântă decât de ideea că, în ele însele, cuvintele reprezintă oameni. Deunăzi, pe o stradă prea de dimineață scăldată în soare ca să o trec între minuni, descopăr colăcit la pământ un cuvânt. Sărat și uscat ca un pesmet: nesomn. Cine este cuvântul- om ce împarte cu mine nesomnul? Am căutat. Am așternut literele în forma lor de cuvânt. Mă neliniștisem destul când am descoperit într-un colț de stradă un tătic de două fete. Fugea la serviciu. Nu dormise toată noaptea, veghind pe una din fete, ce fusese cuprinsă de gripă. Nu contează unde, cum și de ce, mi-am zis, cuvântul nesomn i se cuvine.
N-am reușit să trec prin curtea Catedralei și un prieten-preot îmi spune cum din zori împărțise prin Spital fărâmițe de Împărăție cerească. Îi privesc cearcănele și-i așez pe reverul paltonului – a, am uitat să vă spun, a început să ningă peste cuvântul încovrigat – medalia: ești nesomn! Și un gust de liniște vindecă alergarea gândului meu.
Pe rând, minut cu minut, am crescut cuvintele-oameni. Omul-liniște ori Omul-tern, Omul-asfalt ori Omul-Zbor, toate mi-au trecut prin sufletul propriilor mele cuvinte. N-am unde fugi și nici cum inventaria tot târgul din striațiile mele de vorbe. Caut din coada ochiului scăpare și nu, nu aflu. Îmi dau seama că de fiecare cuvânt găsit un alt chip mi se ivește pe pleoape și-mi coboară pe gene în irisul plânsului-râs. Ce să spun alta, cum să țes altfel la plasa de vindecare a lumii din răutatea de sens în care-și scaldă corpul dizgrațios, de cuvinte flămânde de răutate?
Mă plec cuminte sub crucea Psaltirii. E limpezime în apele ei nepoluate de tăcerile unor sfincși idolatrii. Pașnice, cuvintele vin, curg spre icoane de oameni. Sunt atins, zic, de o rază de lumină ce-mi aduce aminte că nu doar cuvintele sunt oameni, ci și strălucirile ori stinsele suspinuri ale zăpezii. Trece iarna cum ne trec oamenii ce-i iubim… Aproape că nu lasă urme.
Închis în vârful inimii, cuvântul-Om primăvară nu-mi dă astâmpăr. Aș putea să desemnez, prin vot tăcut, între buzele însetate de primăvară, orice om care trece pe stradă sau oricare dintre străzi. În fond e jocul meu secund, e nefrica mea de a întrupa omenește cuvintele. Abia acum însă descopăr că numai Dumnezeu-Omul poate fi numit, fundamental, Dumnezeu-Omul-Primăvară. Pentru că El este Învierea. Care crește cu fiecare clipă a unui martie ce leagă de aprilie Taina Învierii. De peste colnicele așteptării, cuvinte oameni coboară cuminți în căuș de rugăciune, oameni cuvinte-cuminți. Când vom învăța oare că locul din cuvinte în care ne împlinim e locul din inima noastră, inima-cuvânt din miezul cuvântului-om inimă? Că sarabanda de răutăți în care ne lăsăm cotropit sufletul nu-i alta decât uitarea sensului nașterii din nou a cuvintelor. Ca o nuntă mută, răutatea vehementă din cuvintele celor care scaldă în venin vorbele nu poate fi vindecată decât în vria unui anotimp ce-și descoperă sensul adânc al așteptării Învierii.
Pe cale, printre tulnice de pomi ce-și așteaptă înflorirea, cuvintele-seve vindecă de sterilitate așteptarea. Dacă pomilor li-i dată înviere, cum n-ar fi dată cuvintelor și oamenilor? Nu. Nu-i un simplu exercițiu de imaginație, ci un joc de ape peste răutățile lumii. Încercați?
Autor articol: Preot Constantin NECULA
