Multe și frumoase au fost întâmplările trăite de cei care au participat la festival, fie ei organizatori, profesori, studenți ori public. S-au legat prietenii pe viață, aici, la festival. De la unii dintre ei, de peste ani, am cules impresii și amintiri neprețuite, atât pentru cei care le-au trăit, cât și pentru noi, cei din prezent.
„Muzica făcea minuni, oameni simpli deveneau cutii de rezonanță pentru muzica lui Grieg”
Despre primul concert simfonic, despre emoțiile trăite în culise și pe scenă, despre feed-backul provocat, despre toate acestea își amintește unul dintre cei implicați, regretatul actor Cornel Nicoară, care s-a dovedit un inimos și bun organizator pentru primele ediții ale festivalului ale cărui concerte erau găzduite de Teatrul Tineretului. Cel care pe atunci era director adjunct, povestea retrăind totul la o intensitate ridicată.
„Începutul… Prietenul și colegul de generație, Corneliu Calistru, dirija orchestra. Venea cu o propunere muzicală tentantă: «Peer Gynt» de Grieg. Eu trebuia să încerc să nu-i încurc pe muzicieni rostind versurile din piesa cu același nume de Henrik Ibsen. Orchestra repeta la Iași, eu la Piatra-Neamț, urmând ca la sosirea lor să vedem ce și cum. Prima repetiție pe scena Teatrului Tineretului. Pe scenă, orchestra, la pupitru, Corneliu, în fața mea și în jur o pădure de microfoane. Eram foarte emoționat! Era pentru prima dată în viața mea când mă aventuram în acest gen de spectacol. Ca să-mi mai maschez starea, am întrebat dezinvolt ce e cu pădurea de microfoane. Așteptam un răspuns care să mă liniștească. Însă, când am aflat că de fapt urma să se facă o înregistrare pentru Radio Iași, pulsul meu a luat-o razna bine de tot! Am stabilit câteva mici detalii și am început repetiția. Totul a mers șnur, inclusiv înregistrarea pentru radio! Știu că la final eram vlăguit, precis suficient de verde la față, surd la aplauzele orchestrei, însă fericit că am ajuns la sfârșit. Efectul spectacolului am reușit să-l conștientizez prima dată la Săvinești, după câteva zile, când, în pauzele în care nu recitam, mă uitam în sală și înregistram cu uimire și bucurie cum muzica făcea minuni, cum oameni simpli din sală deveneau adevărate cutii de rezonanță pentru muzica lui Grieg!”
Se cântă la mănăstire și fără acord politic
Oare se putea în acea vreme și fără acordul mai marilor zilei? Răspunde Constantin Potîngă. „Mergea și fără aprobări. Un exemplu: un concert al corului dirijat de Sabin Păutza, concert care a avut loc la Mănăstirea Neamț. Ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. N-am cerut aprobarea nimănui. Domnul Bunghez și cu Ion Baciu, fie-i țărâna ușoară, au cerut încuviințarea mitropolitului Iașiului cu privire la repertoriu. Acel cor, «Animosi», dirijat de Sabin Păutza, trebuia să meargă la un festival de muzică bizantină care urma să aibă loc în Polonia. Iar studenții coriști simțeau nevoia ca cineva să-i audieze, simțeau nevoia unei confruntări cu publicul. La Iași tot nu se găsise cine să-i audieze, așa că i-am chemat la noi, la Neamț.
Mult mai încoace în timp, Ion Dodu Bălan, cel care atunci era adjunctul ministrului Consiliului Culturii și Educației Socialiste, mi-a spus că atunci când au aflat ce se întâmplase la mănăstire au înghețat de frică să nu se afle la Comitetul Central și să-i tragă la răspundere. Pe ei, nu pe cei de aici. Nici nu știu dacă s-a aflat mai sus de el, dar nimeni n-a avut de tras de pe urma întâmplării ăsteia. Așa era conjunctura atunci. Însă, dacă aveai îndrăzneală și ceva autoritate, și, mai ales, dacă voiai să realizezi ceva, se putea. Situație valabilă și azi, de altfel, chiar dacă condițiile sunt cu totul altele.”
Corala „Animosi”, al cărei repertoriu de atunci era compus din piese de muzică veche extrase din primele manuscrise de muzică, s-a deplasat imediat după Vacanțe la Festivalul de Muzică Veche de la Bydgoszcz din Polonia, de unde s-a întors laureată! Astfel că acest concert de la Mănăstirea Neamț a constituit o repetiție cu public de bun augur!
„De la Vacanțe plecam ca de la bunica de acasă”
„Îmi aduc aminte de venirile aici cu maestrul Ion Baciu, la Vacanțe. Unde, împreună cu studenții, făceam ceea ce se numea atunci «practică productivă». Și n-a existat an în care noi să plecăm de aici și să ni se spună «nu putem face asta sau aia». Tot timpul ni s-a pus la dispoziție tot ceea ce aveam nevoie. Și pot spune că lucram mai cu spor aici. Se întâmpla ca ceea ce nu găseam la noi acasă, la Iași, să putem găsi aici. E vorba de liniște, de utilități. S-a creat astfel o punte sufletească între noi și organizatorii de aici.
În 1973, la Vacanțe Muzicale, i-am fost asistent lui George Hamza, care, după acea ediție a plecat la București, iar eu, cu un cvartet de studenți, la un concurs la Brașov. Norocul nostru, al celor care am plecat la drum direct de la Vacanțe, a fost un administrator. Îl chema Leuștean. Domnule, omul ăsta era «spirt». Atunci ne-a zis: «Dom’ profesor, cum plecați așa la drum? Poate se strică mașina, poate se întâmplă ceva rău. Trebuie să aveți ceva la dumneavoastră». Și ne-a pus la pachet vreo șase pui fripți, ceva roșii, salată, pâine. În sfârșit, ceva de-ale gurii pentru un drum mai lung. De aceea am zis eu altădată, când am mai stat noi de vorbă, că de la Vacanțele Muzicale plecam ca de la bunica de acasă!”
Și acolo, la Brașov, juriul, al cărui președinte era marele muzicolog Wilhelm Berger, a avut o mare surpriză. Willi chiar mi-a spus «E extraordinar! Copiii ăștia ai tăi au cântat pe dinafară». Așa a fost. Cvartetul de Haydn, Cvartetul de Beethoven, în fine, tot ceea ce au avut în repertoriu atunci, au cântat pe dinafară! Lucru posibil doar datorită condițiilor excepționale de studiu de care am beneficiat la Piatra-Neamț în timpul Vacanțelor și al efortului propriu al studenților!” (violoncelistul Alexandru Moroșanu, profesor de curs la primele ediții ale Vacanțelor Muzicale)
„Vacanțe Muzicale pe viață!”
„Sunt marcată de perioada studenției, atunci când, ajunsă și la o oarecare maturitate profesională (prin natura situației, am fost prezentă la Vacanțe chiar de la început; eram elevă la Școala de muzică și participam la recitaluri, la concerte), puteam să înțeleg altfel sensul cursurilor. Pentru că erau organizate de mari profesioniști, aceste Vacanțe – profesorul Cozmei, regretatul maestru Vasile Spătărelu, profesorul Cristian Misievici – nume peste care n-avem voie să trecem, ca să nu mai spun de cei din Piatra, domnii Bunghez și Alupului-Rus, numele se știu. Să nu uităm esențialul. Ei au lucrat cu inteligență. Am avut parte în fiecare vară de cursuri de un mare nivel profesional. Am făcut cursuri de compoziție, muzicologie cu Anatol Vieru, cu Pascal Bentoiu, cu Miriam Marbè, cu Ștefan Niculescu. Atunci mi s-a deschis apetitul pentru muzica contemporană, către noutățile zilei. Foarte multe lucruri am învățat. Pe de altă parte erau ocazii extraordinare de a ne cunoaște noi, colegii între noi. Veneau studenții de la Cluj, de la București, de la Iași. Cu unii dintre ei am rămas prietenă peste ani. Acolo, la Vacanțe, ne-am cunoscut, ne-am revăzut apoi periodic, în timpul anului. Și apoi din nou la Vacanțe. Aici este unul dintre marile câștiguri ale Vacanțelor: s-au legat prietenii pe viață. Și ele, Vacanțele, au devenit pentru mulți dintre noi, Vacanțe muzicale pe viață! Experiențe de lungă durată.” (Vasilica Stoiciu Frunză, muzicolog, profesor universitar)
Improvizații artistice de succes
De la Londra, soprana Nelly Miricioiu e și ea dispusă la amintiri. „ Momentele petrecute la Piatra-Neamț, la Vacanțe Muzicale, erau rare și minunate. Pentru noi, studenții, era singura posibilitate de a petrece și de a simți că suntem tineri! În restul anului eram serioși și munciți din greu. Să nu se înțeleagă că la Vacanțe nu se muncea. Dar era o altă atmosferă. Mult mai relaxată.
O întâmplare rămâne ca o amintire deosebită: Arta Florescu, care era profesoara noastră de la cursul de măiestrie, fiindcă eram atât de bună la a învăța muzica modernă, mi-a dat o piesă a unui compozitor (modern, firesc), nu îmi mai amintesc cine… Fără să îmi dau seama, am pierdut cinci pagini. Când am ajuns să cânt era prea târziu să pot face ceva. Așa că am început să… improvizez. Pianista, o tipă extraordinară, a reușit să facă la fel ca mine. Fața Artei Florescu era VERDE!!! Când am terminat, nici nu s-a uitat la mine. Doar mi-a zis: «fetițo, îți admir curajul!» și a plecat mai departe.
Trebuie să adaug că, spre surprinderea mea, compozitorul, care era și el de față, nu și-a dat seama că am improvizat! Ha, ha, ha! Poate era distrat, poate am interpretat eu prea bine!…”
Gânduri de la Sáo Paulo
O altă studentă a Vacanțelor Muzicale, regretata mezzosoprană Mariana Cioromila, ulterior profesoară de canto la Sáo Paulo (Brazilia), completează șirul amintirilor. „Sunt foarte încântată că pot povesti despre oamenii care ne-au ajutat, pe noi studenții anilor șaptezeci, tineri înfometați de calitate și responsabilitate, să ne vedem visele împlinite. Pe vremea aceea, noi, studenții, eram într-o mare concurență cu noi înșine. Doream să dăm tot ce putem. În același timp, eram dornici să vedem unde eram, în plan tehnic, dar și pe plan interpretativ. Ca orice tânăr fără experiență, fiecare dintre noi dorea să știe dacă face tot ce trebuie, tot ce este posibil ca să fie în slujba artei. A artei de calitate. Erau momente în care, chiar fără să știm exact ce însemna acea calitate, instinctiv simțeam că ceva lipsește. Și atunci, începeam și mai arzător orele de studiu. De căutare a satisfacției auditive. Satisfacție care putea să fie dată de… aplauzele auditoriului. (…) Dragii noștri profesori știau că tot ce ne lipsea nouă, studenților, era să putem, să avem ocazia, să ne «producem». Simțeau și ei necesitatea de a vedea cum și dacă «pupilele» lor (adică noi) puteau să facă față emoțiilor, tracului, în confruntarea cu publicul. Acea emoție creativă a artistului care dă viață emoției publicului.
Nu pot să vorbesc pentru alții, dar eu eram extrem de emoționată în fața posibilității de a reda idei, text, frază muzicală, prin intermediul vocii mele. În acele momente trăite pe scenă, eu eram o mașină de instincte. Raționalul stătea ascuns. Până când Domnul Cozmei, ajuns cu toată răbdarea la capăt cred, a spus, după un recital al meu: «Bun, instinctul funcționează perfect. Acum este timpul să dai un pic de rațiune». Cred că am avut ochii de mărimea ouălor de struț. Și m-am gândit… Și m-am gândit… Că doar sunt ardeleancă! Până am înțeles.
Oamenii artei muzicale din Iași, profesorii Conservatorului din acea vreme, au fost geniali! Au făcut istorie! Ăsta este adevărul. Au fost creativi și curajoși. Aventurieri într-un regim de strâmtoare de idei! Ei au reușit să învingă barierele politice prin măreția personalităților proprii. Prin măreția artei pe care o făceau – fie pe scenă, fie la catedra facultăților. Ardeau de pasiunea artei! Nouă ne-au transmis toată această pasiune de o manieră perfectă.”
Autor articol: Valentin ANDREI
