Pe 29 mai 2024, graficianul, pictorul, sculptorul, iubitorul și făuritorul de carte Mircia Dumitrescu a primit votul plenului Academiei Române, devenind al nouălea artist vizual, membru titular din istoria prestigioasei instituții, după Gheorghe Petrașcu, Jean Steriadi, Iosif Iser, Camil Ressu, Corneliu Baba, Ion Alin Gheorghiu, Ion Jalea și Ovidiu Maitec.
Născut la 3 iulie 1941, la Căscioarele, în județul Ilfov, Mircia Dumitrescu a fost elev al Liceului „Ion Neculce” din Bucureşti, apoi a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. În perioada 1990-2011, a fost lector, conferențiar și profesor universitar la Academia de Artă din București (UNArte). În anul 2005 devine doctor în arte vizuale, cu lucrarea „Invenţia oculocentrică sau ispitirea Sfântului Antonie”. În anul 2005 a colaborat cu Academia Română la proiectul lansat de acad. Eugen Simion, pentru salvarea manuscriselor eminesciene, proiect iniţiat de Iorga, Perpessicius, Călinescu şi Noica. Propune, pentru reeditarea acestora, o formulă inovatoare de tipărire, realizată şi cu ajutorul unor tehnici digitale, prin care reproducerea manuscriselor lui Mihai Eminescu devine, în sfârşit, posibilă, instituind un reper cultural prezervat viitorilor cercetători şi colecţionari. A devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România în 1967. Este Doctor Honoris Causa al Universităților de Arte „George Enescu” din Iaşi, 2015, și „Ovidius” din Constanța, 2017. Este decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. În anul 2013 a devenit membru al Academiei Române.
– Care e povestea apropierii dumneavoastră de artă, Mircia Dumitrescu?
– E simplu. Mama ere profesoară de țesut. Ea a avut lucrări luate de Tzigara Samurcaș, care au făcut parte din expoziția internațională de la Paris. Am avut prieteni care erau la facultate la arhitectură și am vrut să dau la arhitectură inițial. Mi-am dat seama că nu mă atrage desenul care se cerea atunci la arhitectură. Am intrat de prima dată la facultatea de arte plastice. Erau numai 20 de locuri și 200 și ceva de candidați.
– Ce modele ați avut?
– Modelul e deosebit de important. Spun asta pentru că am avut noroc în timpul liceului. Am avut profesori nemaipomeniți atât la română, cât și la fizică, dar și la istorie, la geografie. Iar în facultate am avut un mare pedagog și un mare istoric de artă, care era Eugen Schileru, iar profesorul meu de clasă, a cărui moralitate era nemaipomenită, a fost domnul Vasile Kazar. Mi-au fost profesori și Gheorghe Ghițescu, Horia Teodoru – la perspectivă, oameni de o cultură fantastică. Am avut noroc de oameni buni în acea perioadă, care era destul de opresantă ideologic. Eu am primit trei voturi de blam, din mici prostii, copilării. Bine că nu m-au dat afară din facultate în timpul acela. Profesorii m-au susținut. Aș vrea să-l amintesc de domnul Kazar, care este un om special pentru mine și pentru cultura mea. Era evreu, i-a murit toată familia la Auschwitz, a fost singurul care a scăpat, a fost activist la Satu Mare și în momentul în care greco-catolici au fost interziși în România, el s-a făcut greco-catolic. Am învățat de la el un lucru fantastic: el spunea că un om nu trebuie să sufere și să fie omorât din cauza unei credințe. Sau domnul profesor Schileru, care, noi având la facultate un om politic, Nicolae Moraru, ca șef de catedră al esteticii pentru toate secțiile, pentru toate facultățile de artă, dar cam acultural și antiintelectual, într-o zi mi-a făcut rost de un permis de intrare la Academie și mi-a spus: „Du-te și începe să citești «Estetica» lui Vianu”. Aveam profesori care te urmăreau cu dragoste intelectuală.
– Care sunt personalitățile de care ați fost mai apropiat de-a lungul timpului?
– Poate datorită meseriei mele m-am întâlnit cu toată pleiada intelectuală a României. Eu îi ajutam să își facă cărțile și țineau foarte mult la mine ca profesionist: Zaharia Stancu, Perpessicius, George Călinescu, Nicolae Breban. Cu domnul Eugen Simion am lucrat și am rezolvat tipărirea manuscriselor eminesciene. Consider acest lucru ca fiind cel mai important pentru mine. Pentru că eram un profesionist al cărții și cunoșteam și foarte bine gravură, am găsit o formulă care s-a potrivit pentru tipărirea manuscriselor. Sunt mândru că le-am făcut. În primul volum al manuscriselor, care apare ca o ediție bibliofilă, este și scrisoarea lui Noica. El i-a lăsat testamentar lui Eugen Simion să tipărească aceste manuscrise. S-a ținut de cuvânt.
– Cât este de important este pentru un artist plastic să se apropie și de celelalte arte?
– Pentru mine cititul, apropierea de cultură, a fost o construcție. De altfel, artistul ce trebuie să facă? Meditează asupra existenței și încearcă să lege limbajul și forma problematicii. De asemenea, nu am vrut să intru într-o rutină, să devin manierist. Tot timpul am găsit provocarea în cărți. Pe multe le-am ilustrat datorită prietenilor și pe altele le-am ilustrat pentru că trebuia să și trăiesc. Am cărți care au luat primii internaționale. Le făceam cu drag.
– Mircia Dumitrescu, sunteți grafician, pictor, sculptor, iubitor și făuritor de carte. Care au fost etapele care v-au definit ca artist? V-am ascultat la un vernisaj făcând o glumă, că v-ați făcut sculptor pentru a trăi foarte mult.
– Nu e vina mea, e vina lui Nichita Stănescu. El explica faptul că poeții, de altfel și pictorii, trăiesc puțin pentru că își găsesc repede stilul, încep să se repete și mor repede. Spre deosebire de sculptori și de scriitori, care trebuie să lucreze mult. Eu îl vedeam pe Breban cum stă și scrie la un roman și… a trăit atât de mult. Brusc mi-am dat seama că nu vorbește de graficieni. Și acum mă consider un grafician pentru că țin foarte mult la desen. Desenul este alfabetul oricărui artist. Desenul este și baza multor științe. Și atunci l-au întrebat pe Nichita: „Bine, bine și graficienii?” și el s-a uitat la mine și a zis: „…și graficienii.” Dar eu, ca să fiu sigur, m-am apucat serios de sculptură.
– Care au fost etapele care v-au definit ca artist?
– Pe primul rând a fost grafica. De la început grafica, pentru că mama nu avea bani să-mi cumpere uleiuri, tuburi de culori. Nu m-am pregătit cu nimeni. Am fost autodidact, am desenat împreună cu prietenii mei de pe stradă, care erau la arhitectură. Ei făceau și acuarelă și așa am început să fac și eu. Cu ulei am văzut pentru prima dată pe cineva pictând când am dat examen; era un student care a devenit un mare artist, Vladimir Zamfirescu. A dat examenul de admitere de opt ori. Am făcut o primă expoziție în 1973, care a fost un mare succes. Dar după aceea, 35 de ani n-am mai făcut nicio expoziție, dar asta nu înseamnă că n-am lucrat.
– E și o poveste de marketing pentru că la fel ați făcut o pauză mare și înaintea marii expoziții de la Muzeul Național de Arte, când ați împlinit 80 de ani?
– Nu, nu. N-a fost niciun marketing. A fost o acumulare necesară. Eu nu prea-i iubesc pe critici. Criticul după mine ar trebui să cerceteze, să se apropie cu drag de un artist, nu să devină el, cum este astăzi în curatoriat, un fel de Dumnezeu al organizării operei unui artist. Mi se pare total greșită ideea aceasta, pentru că un critic nu e nici cal, nici măgar. Vorbesc la arta plastică. În artă se confundă curatoriatul acesta cu propria ta construcție.
– Mulți curatori consideră că este un act de creație curatoriatul.
– Și tocmai asta mă deranjează. Ce se întâmplă? Așa cum spunea și Nichita, o carte nu e o adunătură de poezii, ci este o construcție. La fel, construcția aceasta este a unui artist vizual care își etalează lucrările. El are o gândire pe care trebuie să și-o exprime. În general, cei care apelează la construcții exterioare, o fac fie din nesiguranța lor asupra artei proprii, sau, mai degrabă, din încercarea de apropiere a unor oameni care să le vândă lucrările. Pentru mine, o expoziție este o construcție precisă în care, așa cum un scriitor are un demers, artistul vizual își încheie demersul respectiv. De ce să las eu pe mâna altuia? Dacă altcineva începe să aranjeze, să combine o lucrare cu alta, să facă un muzeu imaginar pe baza unor idei pe care le are el, înseamnă, pentru mine, că îl deformează pe artistul respectiv. Majoritatea curatorilor devin ei șefi, ceea ce mi se pare o lipsă de modestie.
– Pauzele lungi între expozițiile dumneavoastră au fost determinate și de faptul că ați fost apropiat de scriitori și ați vrut să expuneți ca atunci când un scriitor își termină un roman?
– Sigur că da, lucrările mele au întotdeauna un filon, au o poveste. Asta nu înseamnă că nu mi-am căutat forma și stilul. Mai degrabă, orice lucrare a mea are un ton. Eu cred că Nichita a explicat foarte clar căutarea tonului. Asta nu înseamnă că tu te pierzi. Tu rămâi ca meserie, ca proporție… Te adaptezi. Cauți să-l revelezi. Perioada mare de timp pe care am lăsat-o de la prima expoziție a fost pe de-o parte datorată faptului că m-au ales secretar al secției de grafică și mi-am dat seama că în momentul în care ajungi într-o funcție, imediat lucrurile încep să scape de sub control, iar tu poți să aluneci ușor, să devii superficial. Un prieten de-al meu care era poet a scris un singur volum de poezii înainte de revoluție: „Bucuria anonimatului”. Mi-a prins foarte bine acest anonimat expozițional. Asta nu însemna că nu expuneam la expoziții municipale, republicane! Eram pe piață cu cărți ilustrate și curgeau premiile. Dar o altă expoziție mare însemna și un efort financiar pentru mine, pe care nu puteam să-l susțin. În 1973 a fost un efort ca să fac expoziția cum îmi plăcea. Presa a fost foarte, foarte bună și am ieșit pe piață. După revoluție m-am ocupat de școală, am avut ceva bani mai mulți și în momentul acela am putut să fac rost de hârtie și am făcut următoarea expoziție în 2008, deci după 35 de ani, la Parlament, la Sala Brâncuși, într-un spațiu de peste 1.500 de metri pătrați. După patru ani, în 2012, am făcut o altă expoziție, la Academia Română, și în 2017 am făcut la Dalles. Am expus în toate sălile majore, iar în 2021 m-am încăpățânat și am „trântit” patru expoziții simultan: la Muzeul Cotroceni, la Academia Română, la Muzeul Național de Artă și la Muzeul „Brukental”, cu lucrări tot timpul noi.
– Am citit într-un interviu mai vechi că dumneavoastră considerați gravura ca fiind o artă superioară. De ce?
– Spunea un mare critic, Roland Barthes, că aceasta e o artă de introspecție majoră. Cuvintele corecte ale lui Roland Barthes sunt: „Gravura dă de gândit ochiului și de lucru mâinii.”
– Ne aflăm în atelierul lui Mircia Dumitrescu. Lângă noi este o masă cu o acuarelă foarte mare, sunt niște modelaje din ipsos în spatele maestrului, sunt niște cai pictați de curând și, în stânga, lângă noi, pe un șevalet, un cuțit așteaptă să termine o pictură. Este o vibrație specială care te înconjoară între cărți, între sculpturi, între acuarele, desen și culoare.
– Vedeți ce se întâmplă? Parcă am ajuns într-un port. Am avut noroc că Muzeul Național al Literaturii Române mi-a oferit cu drag acest spațiu. Am jos, la parter, presele și sala de gravură. Presele mele de gravură pe care le-am donat muzeului. Aici, la etaj, am partea de pictură, iar la etajul cinci, am sălile sculpturale, unde mai cioplesc, unde am și o sală cu toate lucrările puse.
– Deci, Muzeul Literaturii devine un muzeu viu, având artistul emblematic care se preumblă între etaje.
– Ăsta este avantajul meu în cazul de față, pentru că în momentul în care simt că nu am nimic în cap, sunt gol, mă duc și imprim sau degroșez un lemn. Astăzi mă bucur că pot să mă scol în fiecare dimineață, să vin la muncă. Nu îmi mai fac probleme cu ce o să se întâmple cu lucrările. Nu îmi mai pun problema ce se va întâmpla și cu mine. Mă bucur că în fiecare zi pot să vin să lucrez. Îmi place să las seara o lucrare neterminată, ca să pot să continui dimineața, pentru că pe parcurs îți vin alte idei, alte gânduri și vrei să faci alte experimente. Nu mă plictisesc absolut deloc, sar de la una la alta în momentul în care nu sunt liniștit, iar când n-am nimic, nimic, caietele mă așteaptă. Am aici, alături, caietele mele cu desene, această serie a jurnalelor mele cu desene. Repet, am noroc de Muzeul Național al Literaturii, care mă găzduiește. Mă alintă, e o echipă fantastică de tineret intelectual și cercetători în acest muzeu.
De fapt, este un ajutor reciproc, pentru că-i crește prestigiul având un astfel de artist și atâtea lucrări pe holurile muzeului.
Arată frumos, e mai plăcut, e interesant, mă simt bine. Mulți artiști când îmbătrânesc se simt izolați și rămân singuri și e greu să stai singur în atelier, pe când eu am tot timpul aici prieteni și diferența de vârstă nu se simte. Nu mă tratează ca pe un bătrân cu barbă, ci ca pe colegul lor. Mă iubesc și mă bucur.
– De multe ori insistați să vi se spună Mircia, să nu vi se spună „maeste” sau „domnul academician”.
– Doamne ferește! „Maestre” mă îngrozește, iar academician nu cred că m-am gândit vreodată că voi ajunge. Sigur că tata ar fi fost fericit.
– Ce părere aveți despre evoluția artei românești și a pieței de artă românească în ultimele decenii?
– Dacă vorbim despre piață, închei subiectul… Pentru că Mircia Dumitrescu nu vinde niciodată.
Din păcate se întâmplă un lucru care mă deranjează. Am dat lucrări cadou și acum sunt vândute de unul și de altul. Mai ajung și la Armarkt, care îți pun o cotă. Toată lumea spune că n-am cotă. N-am cotă că nici nu o urmăresc. Cred că arta nu e de vândut.
– Dar nefiind liberă pe piață, arta lui Mircia Dumitrescu, la un moment dat, va exploda?
– Nu știu dacă explodează, nici nu îmi mai fac probleme. Vedeți că am caietele și lucrez pe ambele părți, astfel încât să nu poată fi rupte. Am dăruit multe lucrări, dar aș fi vrut să fie păstrate. E adevărat că oamenii mai mor și atunci ajung în altă parte. Asta mă deranjează foarte tare.
– Revin la întrebare, dar elimin partea cu piața de artă. Ce părere aveți despre arta românească din ultimile decenii? Cum vedeți evoluția ei?
– Vreau să vă spun că au fost două direcții în care s-a împins arta românească. Datorită cenzurii intelectuale pe care am avut-o, am fost atât de dornici să ne sincronizăm cu arta occidentală, încât am început să ne pierdem filonul nostru național. Din dorința de a fi sincroni, să fim egali…
– Și am intrat într-un fel de globalism?
– Am intrat într-un vârtej. M-am întâlnit acum câteva săptămâni cu Felix Aftene, care vorbea despre cât de pasionat era să fie în același timp cu ceilalți, să vadă Veneția și să vadă unde se află comparativ cu arta mondială, dar în același timp era foarte invidios pe artiștii africani care sunt rupți de restul lumii, dar vin cu o prospețime și cu o căldură specială, care îi șochează pe europeni sau pe americani.
Ei tot timpul sunt șocați, dar o și caută. Caută tot timpul să uimească. Pe când eu prefer ceea ce spunea Blaga: „Sapă, sapă, frate, până dai de stele înalte.” Toată arta avangardistă a fost bazată pe a șoca pe celălalt. Acum deja ne îngrădim îngrozitor, dar în ultima instanță sigur că vrei să trăiești, să vinzi și să devii foarte cunoscut, să poți să spargi bariera anonimatului. Dar dacă tu devii epigonul altuia? Poate sunt unii care stau în anonimat și lucrările lor țâșnesc, exact cum spuneai tu. Îl iei pe africanul ăla și apare ca o noutate. De altfel, africanii ăia au fost și pe vremea lui Picasso, și pe vremea lui Brâncuși, și s-a ciugulit serios de la artiștii ăștia. Trebuie să fim mândri că-l avem pe Brâncuși, dar vreau să spun că trebuie să avem grijă și de Paciurea. Din păcate, nu avem o monografie, o discuție serioasă despre Paciurea. Nu știu ce fac criticii. Mă uitam ce carte fantastică a scos Șușară despre Brâncuși. Cred că-i cea mai bună analiză a operii brâncușiene.
– Mircia Dumitrescu, ați fost profesor. Știu că ați început să criticați puțin sistemul de învățământ superior contemporan. Care sunt plusurile, care sunt minusurile sistemului de învățământ vocațional românesc?
– Mi-e foarte simplu să explic. În timpul socialismului sau comunismului aveam un avantaj mare: sistemul acesta vocațional beneficia de materiale gratuite. Aveam săptămânal culori și hârtie și pensule. În același timp ni se cerea o muncă asiduă. La ora 8 intram în școală. Până la ora 13 aveam modele. Eram 200 de studenți în toată facultatea, în toată universitatea, dar erau 200 de modele în același timp. În anii de diplomă puteai să ai 4-5 modele, câte îți cerea sistemul compozițional. Sigur că putem critica ideologia respectivă, dar din punctul de vedere al beneficiilor materiale era superioară a ceea ce se întâmplă acum. E adevărat, locurile erau foarte, foarte puține. Dar ce te faci astăzi, când sunt foarte multe locuri, iar studenții nu vin la ore? De ce credeți? Nu mai sunt motivați. Se intră ușor. Și eu când eram profesor la liceu, era moda că nu trebuia să lași oameni corijenți. Adică profesorul era într-un fel la mâna tinerilor. Eu cred că asta e o mare greșeală. Nu cred că la Vianu puteai să mergi și să faci tu pe nebunul față de el, sau la Călinescu. Ideea asta că tinerii au drepturi și numai drepturi, dar responsabilități minime, e falsă. Acum mă reîntorc la sistemul de învățământ. Ce era prost era că nu aveam posibilitatea informației, pentru că eram toți ținuți în frâu de o anumită gândire realist-socialistă. Dar puteai căuta, iar profesorii te puteau ajuta. Și erau foarte mulți oameni deschiși care chiar te ajutau și erau de mare calitate. Aveau informația la zi. Și dacă te vedeau că ești interesat, te ajutau. Ce s-a întâmplat după Revoluție? Străinătatea ne-a oferit o deschidere. Atunci au dat bursele Erasmus. Toți oamenii plecau. Sigur că eram dornici să vedem străinătatea. Trebuia să vedem, pentru că eram ca niște câini ținuți într-o cușcă. Și i-am văzut pe studenții care plecau câte șase luni. Plecau cu iluzii. Noi toți credeam că acolo se face școală. Dar era cu totul altceva. Noi aveam o școală în care era mult mai bună legătura între profesor și student. Lucram împreună, copiii lucrau în colectiv. Copiii plecau câte șase luni și când se întoarceau erau ca niște copiii care s-au plimbat. E adevărat că profesorii de acolo acceptau pentru că aveau niște avantaje, primeau bani mai mulți pentru că aveau și studenți străini. Dar copiii nu învățau, nu se puteau integra în sistemul educațional. Când am intrat ca profesor la facultate, poate am fost un dictator, dar studenții veneau la ora 8 și lucrau. Mi-a plăcut practica cu ei. Acum sunt sceptic asupra formulei sistemului de învățământ și fericit că sunt la pensie și că nu mai trebuie să am de-a face cu lumea studențească din ziua de astăzi.
– Ce a însemnat sistemul Bologna pentru învățământul românesc?
– Era firesc ca să se facă o egalizare a sistemelor de învățământ. Ca un om de aici să poată să lucreze dincolo și invers. Așa s-a crezut. Dar după mine a fost o problemă. Ne-au dăruit nouă niște lucruri vechi, ca ei să-și cumpere lucruri noi. Așa am primit de la Aachen, la facultate, niște mașinării de serigrafie, care erau aproape sticate. Iar în timpul ăsta, statul le-a cumpărat lucruri noi, pentru că, vai, Doamne, ei au fost drăguți și ne-au donat lucrurile alea. La fel și cu bursele. Ei primeau niște sume foarte mari când ne acceptau studenții noștri. Copiii stăteau, se plimbau și după aia… pa și la revedere. Ei în timpul acela încasau alți bani. Era un fel de troc din care ei ieșeau în câștig. Sigur, noi care eram niște sărăntoci, care nu văzusem nimic, eram mândri. Dar, în rest, noi, din punct de vedere intelectual, eram mult mai pregătiți decât ce văd eu în Vest în ziua de astăzi. Mult mai școliți. Sigur că din punct de vedere tehnic, erau superiori, dar, din punct de vedere cultural, noi cred că stăteam mult mai bine.
– Credeți că înainte de 1989, acel regim oprimator lăsa totuși o poartă spre cultură?
– La noi, în permanență, copilul de țăran dorea să facă o facultate. Vedeam și la bunica mea care și-a ținut cele două fete la școală, în București, ea având două clase primare. Părinții făceau toate sacrificiile ca ei să meargă la școală. Uitați-vă, în ziua de astăzi, copiii de țărani nu mai vor să ajungă la facultate. Nici nu mai pot. Sunt orășeni. Iar orășenii, majoritatea, în afară de excepții, se îndreaptă spre lucruri mercantile. Mulți tineri în ziua de astăzi spun: de ce să fac facultatea, cu oricum nu mă ajută la nimic? Exact.
– Și mulți își găsesc locuri de muncă în alte domenii decât au făcut facultatea.
– Da. Mie mi se pare foarte normal ca un student de la medicină, căruia tu îi plătești învățătura timp de șase ani, să fie obligat după aceea să presteze aici un timp, în cadrul sistemului de sănătate. Această expulzare a celor care învață pe banii statul este o mare problemă. Acum unii pot să spună că e nostalgie. Nu-i nici urmă de nostalgie. Eu n-am făcut politică. De asta am ajus cadru didactic la facultate, după Revoluție.
– Iar în creația dumneavoastră chiar nu se vede nici o urmă de nostalgie. Cum este omul Mircia Dumitrescu? Nu profesorul, nu academicianul, nu artistul, omul!?
– Cred că din timiditate o dau de multe ori în bară și mi-am făcut foarte mulți dușmani în partea artistică. Am gura mare. Restul, cred că mă iubesc mult și eu îi iubesc la fel de mult și mi-e dor de foarte mulți pe care nu-i mai am.
Interviu realizat de Sebastian CRĂCIUN
