Continuăm să răsfoim împreună paginile de jurnal de front ale eroului Gheorghe Secară, material propus publicației noastre de colaboratorul Eduard Stanciu.
După cucerirea portului Odessa de la Marea Neagră, în jurul datei de 20 octombrie 1941, ne-am odihnit două zile, după care ne-am întors în țară, pe jos, prin Sudul Basarabiei.
Pe unde mergeam, toate satele erau distruse, în jurul nostru era numai tristețe, jale și bocete. Ne odihneam în colhozuri și mâncam foarte rar. Din cauza luptelor, a foametei care bântuia, dispăruseră toate pisicile; peste tot mișunau șoarecii și șobolanii. De multe ori, ca să ne putem odihni, așezam picioarele lavițelor în cutii de muniții în care turnam apă, ca să nu se urce șoarecii pe noi.
Când am ajuns în țară și am călcat pe pământ românesc, am îngenuncheat cu toții și, cu lacrimi în ochi, am sărutat țărâna mamă. Văzusem moartea de atâtea ori și acum plângem ca niște copii…
Prin câte am trecut acolo, departe de țară, nu am mai crezut că ne vom întoarce.
Am mulțumit încă o dată Bunului Dumnezeu că ne-a ajutat.
În acele clipe, am păstrat un moment de reculegere pentru camarazii noștri care au avut altă soartă. Nici nu mai știam de ce plângeam, de tristețe sau de bucurie că am revenit în țara…
După câteva zile de refacere a unității și după un control al armamentului și cazarmamentului, am fost lăsat la vatră.
Din nou civil
La începutul anului 1942, am fost numit învățător la Școala primară din satul Cracăul Negru, comuna Crăcăoani – Neamț. Aici am predat până la 24 mai 1942, când a trebuit să închei anul școlar deoarece am primit ordin de concentrare. La 25 mai 1942 m-am prezentat la fosta unitate, Regimentul 15 Infanterie, fiind numit comandant de pluton.
După aproximativ zece zile de pregătire, într-o zi însorită de vară de la începutul lunii iunie, Regimentul 15 Infanterie a fost îmbarcat în tren, la gara din Piatra-Neamț, plecând în direcția Cotul Donului.
Era un moment emoționant. Aveam impresia că toți oamenii din județ au venit să ne conducă și să-și ia rămas bun. Toți aveau lacrimi în ochi, iar noi, cu speranța în suflet, le promiteam că ne vom întoarce… o parte ne-am întors. Am rămas la fereastra trenului până când mulțimea nu s-a mai văzut și auzit. Astfel am început cea de a doua campanie – din nou pe front.
La Cernăuți am staționat timp de treizeci de ore, timp în care am făcut aprovizionarea, am schimbat banii care-i aveam în ruble și am trecut pe la Catedrală, unde ne-am rugat la Dumnezeu să aibă grijă de noi și de data aceasta. După raport, ne-am continuat drumul spre Cotul Donului. Am mers două zile cu trenul, după care am continuat drumul pe jos, în formație de apropiere până am ajuns la destinație, vestitul Cotul Donului. Cu cât ne apropiam de teatrul de război, întâmpinam greutăți din ce în ce mai mari: drumurile erau foarte rele, eram hăituiți de grupuri de partizani ruși, mitraliați și bombardați de aviația inamică. Cu toate acestea, am fost impresionați de modul cum ne întâmpina populația la intrările în localități: eram primiți cu bucurie, pâine și sare și în fața noastră erau scoase podoabele bisericești. Acestea se vedeau că erau proaspăt scoase din pământ sau alte locuri unde au fost ascunse ca să nu le găsească rușii.
După aproape o săptămână de mers pe jos, am ajuns la locul de luptă. Îmi aduc aminte că mă aflam cu unitatea pe o viroagă, lângă satul Raspopenskaia și așteptam să luăm masa, lucru care nu s-a întâmplat deoarece am fost descoperiți și atacați de trei avioane inamice. Întâi am fost mitraliați, de-a latul viroagei, și apoi, văzând că noi alergăm de pe o parte pe alta a văii, ne-au mitraliat în lungul acesteia, producându-ne pierderi umane și materiale importante. Iarăși am fost nevoiți să ne luăm adio de la alți camarazi. De fapt, devenise un obicei, parcă urmam un program bine stabilit.
În cursul nopții următoare unitatea de care aparțineam și eu a schimbat altă unitate de pe linia întâi, aflată la cota 301 pe dealul Raspopenskaia.
De asemenea, am participat la luptele duse în localitățile Isbusinki, Golovki etc., localități aflate în jurul Cotulului Donului. Rușii erau parcă tot mai numeroși și împânzeau dealurile din jur, iar noi eram nevoiți să tragem continuu. Țevile la mitraliere și tunuri se înroșeau. De multe ori, în spatele tranșeelor rusești, găseam butoaie în care fusese băutură. Pe urmă am aflat că ostașii ruși erau îmbătați (pentru a prinde curaj) și trimiși cu mâinile goale în luptă, fiind îmbărbătați de comandanții lor. Acestora li se ordona ca să procure armament de la inamic, adică de la noi.
Încercuirea. Drumul spre lagăr
În noaptea de 18 spre 19 noiembrie 1942, trupele sovietice au forțat flancurile noastre, reușind astfel să ne încercuiască. În jurul nostru a fost creat un cerc de blindate rusești. S-au depus toate eforturile posibile și imposibile pentru a sparge încercuirea. Au fost aruncate în luptă tot armamentul și chiar personalul administrativ. Cercul se strângea tot mai tare și, în strânsoarea continuă, mi-am dat seama că în zonă erau și alte armate. În afară de unități românești se aflau încercuite și unități formate din germani, italieni, maghiari, polonezi etc.
După două zile de lupte crâncene, terminând muniția și alimentele (de fapt nimeni nu se mai gândea la mâncare), obosiți și răniți, am fost luați prizonieri. Răniții n-au mai putut fi recuperați deoarece nu mai avea cine să se ocupe de ei.
În plus, am fost izolați complet, neprimind arme, ajutoare, alimente, forțe noi.
În noaptea de 19 noiembrie 1942, după ce ne-am convins că nu mai avem nici o reușită, un grup de ofițeri superiori au încheiat un armistițiu de predare și încetare a focului, cu condiția de a ne garanta viața.
În dimineața zilei de 20 noiembrie 1942, înainte de a ne preda, am îngropat documentele secrete (planuri de luptă, hărți, filme, poze etc.), cât și aparatele de ochire de la tunuri, pentru a nu fi folosite de dușmani.
Când am ieșit cu ostașii din tranșee, am rămas uimiți de faptul că am fost luați în primire de niște copilandri de 15-17 ani, îmbrăcați militar, călări pe cai albi. Iarna începuse a-și arăta colții, noi neavând echipamentul de iarnă corespunzător. Flămânzi, sumar îmbrăcați, slăbiți și obosiți de atâtea zile de luptă, abia mai puteam să ne deplasăm, dar trebuia să mergi de nevoie, căci cei ce rămâneau în urmă erau împușcați fără milă de ruși.
Unii apucaseră să primească de la unitățile lor îmbrăcăminte de iarnă (cojoace, căciuli, mănuși, pături), dar alții cum eram și noi, nu aveam decât hainele de vară și o foaie de cort pe care o foloseam în caz de ploaie sau când poposeam. Astfel, o jumătate de foaie de cort o așezam pe mine, iar cealaltă dedesubt, căci popasurile se făceau numai în câmp deschis.
În lungul drumului pe care eram conduși spre locul de adunare (Lunca Donului), pe ambele părți se aflau care cu coviltire stricate și răsturnate, iar câmpul era plin de cadavre și răniți. Nimeni nu le mai lua în seamă. Dacă făceai un pas greșit în afara coloanei, era împușcat. Nu ni se permitea să ne apropiem nici de lăzile de campanie (împrăștiate pe câmp) pentru a lua ceva de îmbrăcat. (urmarea, în numărul viitor)
Autori articol:
Eduard STANCIU
Valentin ANDREI
