Continuăm să răsfoim împreună paginile de jurnal de front ale eroului Gheorghe Secară, material propus publicației noastre de colaboratorul Eduard Stanciu.
Încercuirea. Drumul spre lagăr
(…) Am ajuns, după un drum lung şi anevoios, în satul din Lunca Donului, pe la ora 24.00. Ne adunasem, la un moment dat, ofiţeri din Regimentul 15 Războieni: eu, TICA Constantin din Dragomireşti, COMAN Constantin din Verşeşti, PĂUNESCU Stelică din Piatra-Neamţ, PĂTRAŞCU Gheorghe din Ştefan cel Mare, SECARĂ Dumitru din Ştefan cel Mare (Soci), SECARĂ Gheorghe din Hălăuceşti etc. Din diferite case, au ieşit bătrâni şi femei care au început să ne înjure, să tragă de noi, făcându-ne «ţiganii lui ANTONESCU».
Casele erau stricate, cu geamurile sparte şi totuşi, fiind foarte târziu, flămânzi şi obosiţi, am reuşit, împreună cu TICA Constantin şi SECARĂ Dumitru, să ne adăpostim într-o casă dărăpănată. Eram mulţumiţi că nu ne mai ninge și bate vântul, căci începuse un viscol îngrozitor. Mi-aduc aminte că înainte de a ne odihni, camarazii mei au scos o cutie de conservă şi o bucată de pâine pe care le-am împărţit frăţeşte.
În dimineaţa următoare, pe la ora 9, am ajuns în luncă, la locul de adunare a tuturor prizonierilor prinşi la Cotul Donului. Pe o macara înaltă se afla un ofiţer rus care spunea să se facă tabele nominale pe baza cărora se vor împărţi alimente. Tot acesta a precizat că în cazul în care se va dovedi că unii prizonieri sunt trecuţi pe tabel de două ori, aceştia vor fi împuşcaţi. Cum în Regimentul 15 Infanterie eram trei ofiţeri cu acelaşi nume, eu nu m-am trecut pe tabel. Era o atmosferă sinistră. Toţi eram încremeniţi de foame şi de frig, de oboseală şi de inimă rea. Nu puteam să facem foc, căci ne descoperea aviaţia germană şi ne bombarda. Ningea continuu, iar stratul de zăpadă creştea văzând cu ochii. Nu mai puteam sta în picioare şi am făcut o groapă în zăpadă, am pus foaia de cort pe mine şi m-am ghemuit acolo. Dar, deodată, fără a se anunţa, convoiul de prozonieri s-a pus în mişcare pe direcţia celei mai apropiate gări. Aici urma să fim îmbarcaţi şi trimişi în lagăr. Noroc că nu adormisem şi am observat convoiul care se depărta, căci altfel eram împuşcat. La gara respectivă am ajuns după aproape o săptămână. În acest timp, n-am putut niciodată să văd capetele convoiului; era o mare de oameni, mi se părea că nu se mai termină. Din când în când auzeam focuri de armă în spate – erau împuşcaţi cei ce nu mai rezistau. Ne odihneam foarte puţin, câte 2 – 3 ore din 24, timp în care primeam câte 100 grame de pâine neagră şi un cap de peşte sărat. Setea o potoleam mâncând zăpadă sau, când trenul staționa, făceam rost de apă de la locomotivă.
La gară am fost urcaţi câte 100 de oameni într-un vagon de marfă. Acesta era împărţit în două: într-o parte stăteau 50 de oameni (în picioare şi frig), iar în cealaltă parte restul de 50, în special cei bolnavi. Aici exista o sobă mică, care foarte rar era încălzită, datorită lipsei lemnelor. Această împărţire nu s-a respectat, pentru că odată urcaţi în vagon, aşa am rămas, fiecare fiind stăpânul locului pe care-l ocupase.
Trecuseră aproximativ zece zile de la îmbarcare. Viaţa noastră devenise incertă. Eram supuşi unei morţi lente. Am avut noroc că ordonanţa mea, CATANĂ Dumitru, mi-a dat la urcarea în tren o raniţă cu secară pe care a luat-o de la o moară din apropierea gării. De multe ori făceam schimb: un pumn se secară pentru un bulgăre de zăpadă. Uneori răzuiam stratul de gheaţă de pe pereţii vagonului.
Pierzând orice speranţă, la un moment dat, într-o gară, s-au deschis uşile vagoanelor şi s-a ordonat să ne dăm jos, dar să nu luăm cu noi absolut nimic. În acele clipe am fost convinşi că vom fi executați. Am fost conduşi într-o sală mare, luminată, unde se aflau mese cu feţe de mese albe, pline cu coşuri de pâine albă. Parcă visam. Am fost serviţi de fete tinere cu ciorbă caldă şi caş. Apă aveam pe săturate. Începusem să ne revenim şi chiar făceam haz de necaz, pentru că după atâtea săptămâni fără să ne spălăm, tunde, arătam ca nişte monştri. Râdeam unii de alţii.
După ce am mâncat, ne-am dus înapoi în vagoane, încurajaţi şi liniştiţi sufleteşte. În noaptea aceea, trenul a staţionat până au mâncat toţi prizonierii.
După încă o săptămână de mers, am ajuns în gara Tambov, iar uşile vagoanelor s-au deschis. S-a dat ordin să ne dăm jos şi să ne luăm fiecare bagajul pentru că vom merge pe jos până în lagăr. Pentru cei bolnavi şi slăbiţi s-au trimis sănii.
Puţine lucruri am putut lua, hainele şi foile de cort rămânând prinse de pereţii vagonului (erau acoperite de un strat de gheaţă). Majoritatea celor care s-au urcat în sănii au îngheţat până în lagăr. Ceilalţi am luat-o pe jos spre lagărul morţii…
Autori articol:
Eduard STANCIU
Valentin ANDREI
