De ce ni se întâmplă nouă, ca români, să fim mereu sub zodia reformelor și în zig-zagul extremelor? De ce înjurătura ajunge operă de artă în timp ce Balada lui Ciprian Porumbescu este aruncată în coșul uitării? Cum de versurile lui Gheboasă – cocoașa și spinarea Untold – pot fi învățate pe de rost, iar memorarea lui Eminescu devine crimă organizată împotriva libertății tinerilor educabili? Cum să credem că ne mai merge bine ca națiune, când zoaiele se strecoară mereu afară din mașina de spălat internă și umplem cu ifose democratice coloanele de știri ale nătângelor – stângilor media? Nu comentez asupra conținutului cultural al unor produse. Pentru mine a devenit limpede că orice formă de conservatorism este de-acum etichetată drept erezie socială și colportată mai departe, în sfere pe care nici măcar nu le bănuiți, până când la una din cotituri te așteptă pentru a te prezenta drept dezumanizat. Dar nu am cum să nu văd cum violența este ridicată la rang de poem utopic și cum aceasta vine spre noi, pe coridoarele școlilor și în viscerele organice ale societății. Nu poți să nu constați cum două fete, înainte de orice copii, sunt ucise ori ascunse gata moarte în parc, într-un soi de viol tematic, periculos de riguros asemănătoare. E limpede că România alunecă pe o pantă greu definibilă de psihiatria socială, o pantă a unor patologii extrem de periculoase, nu doar prin atacul la persoană, cât prin zdrobirea definiției persoanei, prosophon – chip al slavei lui Dumnezeu.
Despuiat de dumnezeire, omul modern, gheboșitul de non-valoare Adam, se ascunde în boschetele culturii de implant precum praful în perdele. Insesizabil. Poetic. Metaforic. Până când ajunge să sufoce și să fluture în vânt asemeni unei fantome înspăimântătoare. Cu o Evă euforică dinaintea vulgarizării iubirii – priviți încă o dată imaginile de la concertul lui Gheboasă de la Brașov din 2022 și Cluj Napoca 2023 și veți vedea – și care e dispusă să înghită mizeria unei vieți discontinue, dezagregate valoric. Nu-i nimic de făcut, credeți-mă. Ne-am tratat câteva generații cu indolență și nătângeală cronică, i-am lăsat furați și jecmăniți dur de non-valorile cu ifose educaționale. Ici-acolo, câte un colț de rezistență: un concert simfonic, un festival de tradiții ori o expoziție la care ai nevoie strict de cultură ca să înțelegi, să exprimi și să convertești răul din lume. Copiii cuminți încep să fie rușinați că nu spun rușini și nu se comportă indolent cu profesorii. O cultură națională care încurajează elipsa morală, demagogia pe post de ideologie și populismul cultural bazat de moralități ambigue nu mai conferă spațiul de dezvoltare a spiritului creator al unei generații. O generație arestată de mizerie și mizerabili, care naște uzurpări de morală cu aerele unei științe fără egal. Și așa este. Manipularea, de la Gobbels încoace, este o știință fără egal, în care slăbiciunile fizice și discriminarea sunt obiective definitorii.
Dacă vrem să mai salvăm ceva, avem nevoie să purtăm un dialog autentic, bazat pe analize reale și nu pe zvonuri ori intrigi partinice. Cultura nu poate să crească în valoare fără libertatea de a spune „nu” non-culturii. Nu-i vorba nici că sunt bătrân și nici că sunt preot. Ci de faptul că văd cum copiii noștri admiră pușcăriași notorii învățați să jignească pe cei din temnițele comuniste, cum refuză poezia românească, îndemnați să se zbenguie pe versuri nu doar indecente, ci lipsite de sens uman. Unii compară, alții apără și alții atacă vehement. Copiii, tinerii, mai puțin tinerii prinși în flagrant de prostie, trebuie să știe că nu așa se poate trăi o viață. Așa se moare viața, se trece, cum le place multora să ne spună, în neființare. În haos, în iad.
Înapoi la Argument. Dezbrăcați de Lumina lui Hristos nu suntem decât noian de bezne.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
