Actorul de top (inclusiv de Top Gun) Tom Cruise a știut să-și facă reclamă, cu respect pentru cinefilii Planetei, indiferent în ce sală de pe Glob s-ar afla ulterior proiecția, așa încât acest nou episod a fost așteptat cu mare nerăbdare și a venit la fix, în plină vacanță, după examenele de tot felul, ca să ofere un cocteil de călătorii, asezonat cu o doză zdravănă de adrenalină.
Mai toată lumea s-a concentrat pe cascadoria lui cu motocicleta din vârf de munte, în picaj (nu vă aventurați, chiar dacă aveți Ceahlăul la îndemână și pare tentant). Poate și mai amețitoare e scena din Orient Express, unul extrem de elegant, firește, cu vagon restaurant cu tot luxul posibil, pe care l-au făcut bucățele și care te ține cu sufletul la gură și-ți amintește nostalgic și schepsisul din „Domana dispărută” a lui Hitchcock, al cărui remake, comuniștii l-au redenumit „Femeia dispărută”, că nu putea chiar să-i spună Tovarășa…
Goana este după o cheie cruciformă misterioasă, (numai bună de medalion), care ar da puteri nebănuite sau chiar apocaliptice unei misterioase entități. E din două elemente, ca și cadranul destinului lui Indiana Jones, și ca medalioanele de pe vremea lui Dumas, cărora li se zicea, în bășcălie: „ jumatos la mine, jumatos la tine.”
Aici treaba nu-i una sentimentală, ci extrem de gravă, cu tabere rivale și cu multe personaje feminine, dintre care Ilsa (interpretată magistral de Rebecca Ferguson) poartă numele personajului lui Ingrid Bergman, din „Casablanca”. Producătorul, același Tom Cruise, a ales actrițe de teatru, cu experiență serioasă, așa cum și în varianta din 1996, jucau ai noștri imenși artiști cu har infinit: Ion Caramitru și Marcel Iureș.
Vedetă avea să fie și mașinuța, un Fiețel galben, care nu putea lipsi în Italia. Ca de altfel nici o Vespa, la Roma, pe care o înnobilaseră, în pelicula din 1953, a lui William Wyler, marii Audrey Hepburn și Gregory Peck.
Muzica este obsedantă, în sensul cel mai bun al cuvântului. Maestru compozitor al temei e cel care a conceput-o inițial pentru serialul TV, argentinianul (nonagenar între timp) Lalo Schifrin, în 1967. I s-a alăturat și un scoțian – Lorne Bafle, și orchestre întregi care să dea magie acestui James Bond, mai tandru și mai complex.
Ingenios și finalul, care nu e în coadă de pește, adică neterminat, ca să ni-l imaginăm noi, ci eventual doar să-l anticipăm, și poate chiar să pariem.
Mai avem de așteptat!
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
