Și nu doar pentru că a câștigat neîntrecutul Oppenheimer șapte statuete, toate binemeritate, ci și pentru că au fost câteva aluzii, cu haz și un re-enactment/ o reconstruire (vorba filmului lui Lucian Pintilie), pentru apariția neașteptată, la 46 de ediții în urmă, a unui tip în pielea goală, când David Niven era prezentator și o invita pe Liz Taylor să dea premiul cel mare pentru film din cele cinci alese, respectiv pentru „Nașul 2”.
Apropo, și atunci era în sală și Scorsese, care i-a ridicat trofeul lui Ellen Burstyn, pentru „Alice nu mai locuiește aici”. Acum, Jimmy Kimmel s-a trezit cu John Cena, un wrestler/actor, cu mușchi de Chippendales (că tot abia fusese Ziua Femeii!), care are exact 46 de ani, cu mușchi ultralucrați și invidiați de domni, și Slavă Domnului, cu un plic suficient de mare pe post de frunză de viță, cu rezultatul pentru cele mai bune costume înhățat de „Poor Things”/ „Sărmane creaturi”. S-a înfășurat apoi, s-a drapat, cum spun specialiștii, într-o draperie, ca rochia cea verde, cu franjuri, a lui Scarlett O Hara, din „Pe aripile vântului.”
Al Pacino, care n-a luat în aceeași ediție din 1974, a fost cel care a anunțat cel mai râvnit loc, și, firește, nu s-a ratat ocazia să i se facă o aluzie la o baby-sitter, pentru recentul său nou-născut, aproape simultan cu al lui Robert De Niro, pe care imediat au pus camera, deși părea cam ofticat.
„Oppenheimer”, produs de soția lui Nolan; Emma Thomas, care i-a „coprodus” și 4 copii, a plecat cu recunoașterea celei mai bune pelicule (îi pot spune așa că premiatul regizor Christopher Nolan preferă celuloidul, eventual de 70 mm, cu un DOP: Hoyte Van Hoytema, pe care-l avea în echipa câștigătoare de la „Tenet”).
Cillian Murphy a luat ca prim irlandez, pentru rolul principal, chiar în ajun de 17 martie, Sfântul Patrick al lor, Downing Jr. pentru senzaționala sa interpretare (nu chiar de secundar, dar treacă de la noi, ca să plece amândoi cu Oscarul, tot pentru „Oppenheimer”, întruchipându-l pe Lewis Strauss). I-a mulțumit nevestei care l-a îngrijit ca pe un patruped jigărit, de tot felul de adicții, că tot e medic veterinar, și cred că era cu ochii pe Messi, alias Snoop (martorul tăcut, ca la Agatha Christie) din „L Anatomie d une chute”/ „Anatomia unei prăbușiri”, care a avut locul lui în sală, că doar a luat, la concurența europeană, un Palmedog, (doar purta papion), iar „părinții lui” scenariștii Justine Triet și Arthur Harari au plecat și ei aplaudați de America. Să nu uit: mai știu un câine celebru, mai de curând, din reclama de la BCR, care a trecut de la miau la ham-ham, cu… Zorro Puiu (v-ați prins al cui e, deși nu-i pisicâine ca-n „Moartea Domului Lăzărecu”.
Muzica suedezului Ludwig (nume predestinat) Goransson și vioara nevestei sale i-au adus a doua oscarizare, după „Black Panther”, pentru „Oppenheimer”. Și montajul tot la ei a ajuns, prin Jennhifer Lame.
La „Poor Things” a mai mers cel pentru machiaj și coafuri, scenografie și mai ales, iar o dublu-oscarizată Emma Stone (deși se pariase masiv pe Lily Gladsone, pe jumătate nativă americană, și formidabilă în „Killers of the Flower Moon”. Oare ea a deochiat-o pe cea care i-a suflat Oscarul, să i se rupă fermoarul, în timp ce dansa după „Barbie” în ritm de Ken, ori cele două nedreptățite, și nenominalizate – Margot și Greta?)
The Holdovers/ (Vestigii, i-aș spune eu) ar fi meritat mai mult decât pentru rolul secundar al unei actrițe de culoare, senzaționale, dar și Paul Giamatti era fără egal, ca profesor de invidiat, dar poate e o poveste prea sofisticată.
Billie Eilish și fratele ei, alții cu sânge irlandez, au luat pentru melodia din „Barbie” și n-au plecat cu mâna goală, nici de la Grammy. Scenariul pentru cea mai bună adaptare a fost recunoscut cel al lui „American Fiction”, respectiv: Cord Jefferson.
Bravo votanți!
Aș mai adăuga doar, chipurile, autocritica lui Kimmel, care citea, de pe telefon, un mesaj dezagreabil, de la dușmanul lui bine cunoscut, mai ales în an de alegeri (și la ei) Donald Trump. Lumea cinematografică îl antipatizează sau se teme că e suficient de histrionic să le fure vedeta?
Bravo Voyo, că le-ați dat în direct și am avut un copilot pe cinste, din „Clanul”: Constantin Dogioiu.
Vă mulțumesc pentru a treia oară.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
