Pastila de cultură

CRONICA DE CARTE – Femeile lui Lazăr

„În anul 1985, Lidocika împlini cinci ani și viața ei începu s-o ia razna. Nu s-au mai întâlnit niciodată, Lidocika și viața ei…”, așa începe frumosul roman al Marinei Stepnova, cu povestea Lidocikăi, poveste ce se țese încet, pagină cu pagină, în jurul personalității unui bărbat, care o va și salva în cele din urmă.

Acest bărbat, aflăm mai târziu, este bunicul fetiței, geniul științei sovietice, omul iubit de toate femeile, mai puțin de cea care îi devine soție, devine figura centrală a cărții. Am admirat scriitura poetică a autoarei, cât de percutantă și în același timp cât demângâietoare este frazarea, iar asta nu se pierde nici o clipă de-a lungul a celor 382 de pagini. Ca cititoare, am pătruns în romanul Marinei Stepanova ca într-o apă învolburată, amăgitoare, de-o frumusețe răvășitoare. Am empatizat cu fiecare personaj în parte, le-am trăit drama, propria căutare prin iubire, sacrificiul, cruzimea eșecului, singurătatea.

„În fiecare seară, la masă se așezau cel puțin șapte oameni – fără s-o mai socotim pe Klara, nou-născuta, care pufăia liniștită lângă masă, în coș, tot încercând să-și dea seama cum trecuse ziua, Valia era extrem de atentă ca toți copiii să primească mâncare în porții egale, dar Marusia, cu niște ochi umezi de înduioșare, vedea cum Isocika îi strecoară pe ascuns Eliei cele mai apetisante bucăți din farfuria sa și deasupra ceainicului fumega un abur blând, iar Cealdonov, citind ziarul, îl mângâia mecanic pe cap pe Slavik care mâncase pe săturate, acum moleșit, adormit… Aceasta era fericirea, o fericire la care nimeni nu vrea să viseze, pentru că nimeni nu crede că ea e așa de domestică și de simplă.”

O Rusie complexă, o călătorie de un secol, evenimente care colcăie în jurul personajelor care sunt totuși adăpostite de sărăcia și de oroarea comunismului, dau o culoare vie poveștii familiei Lindt. Întrezărim, de la un personaj la altul ironia destinului, repetabilitatea unor greșeli care nu numai că lasă urme adânci, dar construiesc poduri strașnice spre erorile viitoare, o moștenire cruntă care abia așteaptă să muște din cei care nu știu să se oprească la timp, cei care nu își ascultă adevărul interior.

E multă viață în cartea Marinei Stepnova, și precum însăși viața, o rotiță a emoțiilor, ne răsucim constant între speranță și deziluzie, între încântarea unor sentimente ce trebuie prețuite și practicabilitatea cotidianului.

Cititorul învață pentru a nu știu câta oară că ceea ce contează cu adevărat în viață este iubirea, că singura armă cu care putem lupta împotriva trecerii timpului este dragostea, că fără ea, nimic nu are vreun rost.

Marina Stepnova s-a născut în 1971 în orașul Efremov din regiunea Tula. A crescut și a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki. De-a lungul timpului, a publicat proză și poezie în revistele ZvezdaOktiabr, Novîi Mir și altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor-șef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, pe care a condus-o până în 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este și traducătoare – folosindu-și cunoștințele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuți la Chișinău, precum și de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afișele a numeroase teatre din Rusia și din Ucraina. Cartea care a consacrat-o, Femeile lui Lazăr (apărută în 2011, cu titlul original Zhenshiny Lazarya), a primit de două ori prestigiosul premiu național „Bolșaia Kniga“ și a fost tradusă în peste 20 de țări. 

Femeile lui Lazăr a fost publicată pentru prima dată în limba română la Curtea Veche Publishing în anul 2014, traducere din rusă de Antoaneta Olteanu.

Autor articol: Suzănica TĂNASE