Dacă îi întrebi pe colegii de muncă ori pur și simplu prieteni, dacă te întrebi pe tine, în ascunsul inimii tale, care-i cea mai mare nevoie din care îți sporești motivația zilei de mâine, constați un răspuns invariabil: nevoia de liniște. De unde fuga noastră în capete de lume în concedii ori ciudata întoarcere în satul de care, prin tinerețe, fugeam ca de o nălucă din care voiam să evadăm ca dintr-un coșmar. Trăim obosit. Val după val ni s-a cerut totul și nu mai e tihnă în nimic. Un soi de fast food în toate striațiile lumii dictează un ritm dificil de suportat, iar bolile și supărările și dezgustările ne strică liniștea noastră. O liniște stricată, oricum, din negriji ori griji inutile. Cum poți gestiona grozăvia unui atare fel de a fi într-o lume atinsă de grozava alergare a neliniștii?
Zilele ce au trecut am prins din zbor o carte cu un preaplin de răspunsuri: Doamne să ajungă toți în Rai! Părintele Proclu- Cuvinte de folos (Ed. Mănăstirii Sihăstria Putnei, 2022, 103 pg.). Nu. N-am să vă propun o cateheză despre Avva Proclu- deși arde tastatura sub degete, să zic așa- ci încerc să vă îndemn să nu uitați că pe lângă literatura motivațională și coaching (cum se va fi strecurat cuvântul ăsta în limba română…), pe lângă cea filozofică ori cu profunde trimiteri psihologice, dispunem de o literatură lucidă și luminoasă, nebăgată în seamă de critici poate și din simplul motiv că nu se poate supune unei critici precum cea de azi- literatura creștină. Aceea care nu râvnește nici la ratinguri și nici la publicitate, aceea care descrie o invitație de viață la care deseori râvnim dar, parcă mai des, de care ne desprindem cu ușurință de parcă ar fi un complex mod de inferiorizare a vieții.
Insist. Nu este un volum de propus pentru Nobel în literatură și nici unul în care anatomia gâtuie lectura, ci este pur și simplu reflecția unui om duhovnicesc asupra prezenței lui Dumnezeu- adevăratul izvor de liniște. Într-un început de capitol stă scris: „Atunci când ești umbrit de Duhul Sfânt, nu mai vezi și nu mai știi nici măcar faptele bune pe care le-ai făcut. În acea minunată clipă, știi doar de unde vii, unde trebuie să mergi și ceea ce trebuie să faci pentru a ajunge la desăvârșire” (p.93). Este poate cea mai simplă descriere a desprinderii de grozăvia zbaterii noastre cotidiene, pentru a te hrăni din cultura de Duh a raiului către care ne întindem, nostalgic, gândirea și trăirea ca oameni. Atât doar că pentru a prinde din raza de Duh Sfânt, inima noastră nu mai poate îndesa în ea, cocoloș ordinar, nici răutăți din voința de cariere insipide și nici inegalabila bârfire a aproapelui și a lui Dumnezeu. Părintele spune cuminte: „Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela nu mai poate să fie aspru. Acelui om îi pare rău de toate mărunțișurile, îi pare rău și de unele mărunțișuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate. (…) Duhul Sfânt este foarte fin și sensibil. Este suficient un gând de osândire, de încântare de sine, cu care te-ai învoit și Duhul Sfânt se retrage” (p. 96-97). Oare acum pricepem de unde oboseala noastră, de unde dărâmarea noastră și traiul nostru printre molozuri ideologice, etice ori cotidiene pur și simplu?
Soluția? La îndemână și totuși departe. Ne scrie Bătrânul, de dincolo de moarte, din prispa Raiului: „Când raza Duhului Sfânt a străbătut prin inima cuiva, acel suflet nu are altceva de făcut decât să plângă, și nu se mai poate opri din plâns. Acel plâns este mângâietor și dacă se întâmplă adeseori, Duhul Sfânt va desăvârși smerenia. Și atunci, de te va lăuda toată lumea, nu mai ai nevoie de lauda nimănui”. (p. 97-98). Cu alte cuvinte, să lăsăm să treacă prin noi părerea de rău că nu suntem mai mult și să nu ne pierdem omenia. Să lăsăm să treacă prin noi Duhul Liniștii precum soarele printr-o livadă care își așteaptă rodul. E Vară!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
