Ne plac grabnic provocările și etichetările. Uneori nici nu gândim la conținuturile pe care le pot provoca o serie de cuvinte. Așezat în raftul comunicării sociale, cuvântul pare mai degrabă un abțibild uitat în praful vorbelor. Aud des, în dezbateri și în lucrări serioase, tema omului digital. Personal îl socotesc o întoarcere în pre-creștinism, oricât de ciudat ar părea aceasta. Anulare de chip și ciuntire de asemănare, omul digital provoacă prin înrudirea lui cu tehno-umanoizii, o rupere de creație pe care nu o sesizăm sau când o facem o facem numai la nivel filosofic. Or ceea ce ne spune gândirea sistemic-teologică ne obligă la o adâncire mai atentă a temei, a conținutului. Și pentru că ereziile seamănă teribil între ele, iar erezia omului digital nu este nici pe departe atât de nouă cum pare, am să mă ajut de texte de odinioară ale unor gânditori ai Bisericii – numiți Sfinți Părinți – și pentru a aduce un alt punct de sprijin celor care vor să-și afle liniștea gândirii. Iată, de pildă, un gând al Sfântului Irineu de Lungdunum (Lyonul de azi): „Mai întâi a fost nevoie ca omul să fie creat; și fiind creat să crească; și odată crescut să devină adult; și devenit adult să se înmulțească, să se întărească; și întărindu-se, să fie slăvit; și fiind slăvit să Îl vadă pe Stăpânul Său. Pentru că Dumnezeu urmează să fie văzut, iar vederea lui Dumnezeu aduce nestricăciunea, iar – după spusa din Înțelepciunea lui Solomon (6.19) – nestricăciunea îl aduce pe om aproape de Dumnezeu” (Adversus Hereses, 4, 38.3). Cu alte cuvinte, menținerea omului viu, în efortul mântuirii, îl scoate din logica digitalizării așa cum o trăim astăzi. O ascundere într-un mozaic marcat de terminologie tehnologică a neputinței noastre de a comunica.
De ce omul iconic este ținta gândirii teologiei și omul digital al gândirii tehnologiei? Minunatul Sfânt Ioan Damaschin – ale cărui Caiete Logice sunt în continuare printre cele mai de preț contribuții ale Ortodoxiei la gândirea universală – scrie cu simplitate celor simpli din vremea sa: „Oamenii nu sunt numai chipul lui Dumnezeu, ci ei pictează și icoane și le pictează pentru a înțelege și comunica”. Astfel că pentru teolog – Sfântul Ioan, în cazul lecturii noastre – imaginile nu sunt numai ilustrări, fie ele bune, rele ori neutre, ci sunt esențiale pentru a ajunge la o oarecare înțelegere a lucrurilor” (Expunere a credinței ortodoxe, 1671). De aceea, memoria Bisericii reamintește mereu cuvântul Mântuitorului: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14.9), întărind astfel conștiința omului că Dumnezeu este un iconar ce face pe om după chipul Său, dăruind, prin Învierea Fiului Său, posibilitatea asemănării în Duhul Sfânt.
Ceea ce ucide așadar teoria legată de omul digital în viața copiilor noștri este demotivarea asemănării, în primă fază. Nu mai vor să semene cu nimeni. Nici cu bunicii și nici cu părinții, rupând istoria și conținutul spiritual al tradiției fiind astfel – prin definiție sociologică (vă recomand cartea lui Paul – Florin Marica, Praxis și Tradiție, Paideia, 2023, 96 pg.) – un complex între anarhie și lipsă de orizont. Măcinați de o grabă – inexplicabilă copilăriei noastre – tind să facă bani, nu produse, și să consume, nu să creeze. De unde neliniștea specifică omului digital. Alienat simbolismului, dar refuzând sacrul. Aprins de coruperea sintetică a propunerii de viață imediată. Omul digital se afundă sub ochii noștri în neantul unei tehnologizări fără sens. Nimic din ce propune comunicarea fragmentară (tik-tok sau Instagram) nu articulează pe firea omului cultura nemuririi. Ci acest soi de construcție propune scurt-circuitarea ființei și așezarea ei în neantul nimicului. Pierzând fundamentul chipului iconic, oamenii pierd funcția sufletească a asemănării și se blochează într-o bezmetică și indecisă convulsie nu doar culturală, vă asigur. Conștientizez pe zi ce trece că orice evoluție în tehnica scrisului – mă refer strict la tehnica materială – a dus la indecizie și lipsă de rod cultural, obligând procente mari din omenire să îngurgiteze mecanic modelele unei comunicări descentrate de pe om, de pe dumnezeirea sa. Ori omul digital este unul fracturat. Cu un orizont mecanic și un abis interior legat de spiritual. Oricâte modificări genetice îi vor fi aplicate omului digital în străfundurile ființei sale – miez de oceanografie organică – chipul slavei lui Dumnezeu nu poate fi extirpat. Din nefericire poate fi „anesteziat”, corupt prin informație ideologică. De unde greutatea vremii de acum. Nu. Digitalizarea nu îl aduce aproape pe om de om și cu atât mai puțin mai aproape de Dumnezeu. Dovada cea mai clară e că nu redescoperim cuvintele împăcării, iertării ori rezilienței culturale. Oricât de multe proiecte și tehnologizări de design educațional am propune, nu reușim să aducem aproape de noi reperele omului iconic. Omul care contează pe Dumnezeu ca să nu-și risipească energia. Omul care își caută asemănarea iar nu clonarea, fie ea și metaforic – culturală.
Ambițios, dar ruginit în așteptări care nu prea se împlinesc, omul digital înțepenește mereu în stare de proiect. Mare parte din proiectele lumii au prezentare realizată numai la deschidere nu și la închiderea din motive de nefacere. O să-mi spuneți: și ce legătură are asta cu Primăvara? Iar eu am să vă spun: au legătură cu Învierea, praznic de Primăvară întru Împărăție. Evitați înțepenirea în analize lipsite de finalitate în Dumnezeu. Problema omului digital – coruptibil legat de Transhumanism – nu ține de faptul că nu vedem realitatea, ci că nu o vedem așa cum o dictează el: lipsit de strălucire dumnezeiască, dar plin de sclipirea unei nichelări oportuniste.
Primăvară. Păsările și livezile ne arată că tot ce depinde de Dumnezeu e liber. Noi nu. Ne-am legat cu mânie de moarte. Și ne domină. Priviți dar la păsările Cerului și florile ce-și aprind mireasma în taina Învierii. Și rămâneți oameni iconici.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
