Berlinala 2024 are ca puncte de reper incluziunea, adică toleranță și acceptare a tuturor, și combaterea, pe cât se poate, în situația politică dată, a antisemitismului.
Prin urmare, filmului lui Andrei Cohn s-a potrivit mănușă, pornit fiind de la nuvela lui I.L. Caragiale: „O făclie de Paști” (pe care o puteți auzi citită de neîntrecutul Victor Rebengiuc, pe YouTube).
Ea a mai fost ecranizată inițial, foarte liber, chiar grav denaturat, după cum se consemna, într-un mut – „Leiba Zibal”, în 1930, proiectat mai ales prin orașele de provincie, și apoi de către minunatul Radu Gabrea, în „Să nu uiți, Iacob”, 1982, în variantă în germană, cu Dan Nuțu. Și atunci a fost prezentat tot la festival, unde s-a comentat că a fost cea mai frumoasă peliculă din acea ediție, iar Revista Variety scria: „Cel mai ridicat punct al sezonului cinematografic”.
Cea mai recentă punere în sunet și imagini este o ilustrare a absurdei sălbăticii, în care nici evreul și nici creștinul nu par să îngroape securea războiului fără de sfârșit dintre un hangiu-cârciumar, interpretat de Doru Bem (care amintește de figura celui legendar din „La moara cu noroc” a lui Slavici, care a inspirat doi regizori, pe Victor Iliu, în 1955, și pe Marian Crișan, în „Orizont”, din 2016) și un angajat al său, Gheorghe, luat de milă, ca apoi să înceapă teroarea, frica indusă stăpânului întruchipat de Ciprian Chiricheș.
Două personaje feminine se detașează: Sura – Nicoleta Lefter, și mama lui Gheorghe – Ana Ciontea, care are ceva din tragismul mamei lui „Codin”, al lui Panait Istrati. Și puștiul, pe care nu-l mai cheamă Ștrul, ci Eli, care joacă strălucit.
De remarcat și reflectat la teoria lui Lombroso, a involuției, despre portretul criminalului, cu canini, labe mari, frunte îngustă de maimuță și pistrui, ca șopârlele (?!), care s-a mai uitat, în contrast cu cea a lui Darwin, a evoluției.
Apoi, detalii despre ce e cușer și ce nu și despre eventualitatea plecării/ emigrării în Sion, unde curge doar lapte și miere. Oare? Și unde Sura ar prefera deșteptăciune și bunătate.
Cea mai tandră scenă, cea a descrierii tatălui către fiul fascinat, a înghețatei, o zăpadă duce, pe băț.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
