Am alunecat în cartea Simonei Popescu ca pe un tobogan direct în penajul copilăriei, identificând-mă încă de la primele pagini cu propria ei călătorie în trecut, cu numeroasele ipostaze ale sinelui scriitoarei.
„Exuvii” oferă o lectură copleșitoare, bogată în senzații, stări, emoții și stimuli.
Cartea se simte, se trăiește și retrăiește, se leagă și se dezleagă, un joc între diferitele identități ale scriitoarei ajunsă la maturitate, care răsfoiește trecutul cu măiestrie de parcă totul s-ar petrece chiar atunci, sub privirea noastră, a cititorilor.
Nu îmi amintesc să fi citit o carte cu o scriitură atât de organică, de personală și care nu numai să rezoneze, dar să smulgă din adâncurile memoriei amintiri prăfuite, demult amorțite, uitate, chiar neștiute.
Impresionează dibăcia, talentul și profunzimea cu care autoarea vede și expune pulsurile emoțiilor fetiței de odinioară, ca și când suntem luați de mână și conduși pe un coridor lung, la capătul căruia se deschide o fereastră spre înapoi.
Această tehnică unică de a imersa cititorul în stările copilului de odinioară mi-a amintit mult de Povestea fără sfârșit, scrisă de Michael Ende, în care un băiețel deschide o carte magică și este aruncat cu putere în mijlocul unei mari aventuri.
Cartea Simonei Popescu dialoghează uneori prin trupurile fetițelor, alteori prin ale femeilor, construind o punte de legătură către trecut, răsturnând timpul, inversându-l.
„Toate Simonele astea există într-un fel, sub altă formă poate, naiba știe, le simt, îmi împrumută senzațiile lor, mi-au lăsat o uriașă moștenire și o grămadă de datorii în același timp. Cum să se înțeleagă, mă întreb, fetița băiețoasă de la 4 ani cu momia de la 6, sau cu fetița ambițioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneșa de la 16, slăbănoaga de la 15 cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urâta de la 10 cu frumușica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia, îndrăzneața cu timida, revoltata cu fricoasa, isteața nesuferită cu încrâncenata și confuza pe care acum le prețuiesc mai mult, alintata cu severa aia tăioasa, și tot așa. Mezaliante, compromisuri, negocieri…”.
Conform dicţionarului Laroussse, „exuvie” este un substantiv feminin, ce provine din latinescul „exuviae”, care înseamnă piele şi presupune „une ancienne cuticule rejetée à l’occasion de chaque mue chez les arthropodes”, cu alte cuvinte e învelişul rezultat prin năpârlirea şi ieşirea adulţilor din pupe. O carte vie, dezarmantă, înțesată cu nostalgii, cu auto-descoperiri și cu deveniri.
Simona POPESCU a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde ține cursuri despre avangardă, postmodernism, literatura experimentală și cursuri de scriere literară. A publicat volumele de poezie: Xilofonul şi alte poeme (1990), Pauză de respirație (împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, 1991), Juventus, (1994), retipărite parțial în antologia Juventus și alte poeme (2004) și integral în colecția Opera poetica (2021), și Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, 2006. A scris romanul Exuvii (1997; şapte ediții până în 2021), un volum de eseuri, Volubilis (1998), două cărți de critificțiune legate de poetul suprarealist Gellu Naum, Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum (2000) și Clava. Critificțiune cu Gellu Naum (2004), și Autorul, un personaj (teză de doctorat, 2015). A coordonat scrierea romanului colectiv Rubik (2008), semnat de 29 de tineri autori. Poeziile și romanul ei au fost traduse în mai multe limbi străine.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
