Discretă ca o femeie matură pierdută în tristețile neiubirii. Ruginie. Ca o ploaie trecând prin olanele rădăcinilor obscure care scutură de noapte pădurea. Toamna. Ascunsă mereu după fumul sălciilor din vama lacurilor. Tristeți bucuroase, berzele nu mai pleacă. Rămân atârnate în fibrele optice ale câmpurilor nesfârșite. Sfârâie obrazul roșu al ultimelor mere, rușinate că nu le mai cuprind căușul palmelor noastre. Noi ne zgâim în galantare la mere aduse de departe, de prea departe ca să mai poată fi descântate în plăcinte și lipii. Merele străine saltă din străchini, revoltându-se. Ale noastre plâng, triste. Nu le mai fură copiii. Nu le mai zbat ramurile bâtele lungi ale privirilor ce-așteaptă pofticioase. La o lungime de lacrimă, pe lângă meri, aricii merg la culcare. Neocrotiți de pomi în căldura verii ar fi murit. Sunt prieteni strașnici țepoșii cu zemoșii lor atârnați de cer prin funiile clorofilei.
Pe văi se sting visele grâului. Cât ne-a mai rămas. Aprinsele câmpuri de rapiță ard deja în cățuile focului din case. Lemnele curg, cuminți, spre brațele ce le vor încălzi, spre șoaptele ce le vor auzi în nopțile iernii, însoțind rugăciunea și iubirea curată. Iarna ține lupii în străzile nevăzute, foșnind frunzele ce-și caută putrezirea. Nici o întâmplare nu schimbă ritmul. Un ritm de bucium gâtuit vestește ploi. Care nu vin. Sătule să nu le răsplătim cu paparude la vremea verii. Vinul spumegă nervos. Boabele au fost prinse din văzduhul viilor. Un soi de lanț acru le ține în buțile așteptării. Clocesc ielele răutăți. Fumurile schiturilor le-nspăimântă. Ca o coloană de tămâie, toamna se strecoară în visurile copiilor. Miroase a cristelnițe de pruni destrămați peste dealuri.
Câte un copil smiorcăie convins că are dreptate. Dimineața e prea dimineață. Școala prea școală și prea de dimineață. Blocurile par în plus toamna. Nu aduc aminte de nimic. Nici măcar de istoria care le-a zgâriat pe obrazul cetății. Chilimul pietrelor de munte se zvântă de ceva vreme, așteptând zăpezile atârnate, speranță de alb, peste rugina păcatelor noastre. Doar ea, toamna, e curată în dansul ei de plecare.
Pentru că toamna pleacă din prima clipă în care se-arată. E prea plină de sine să ne privească și să se lase păcălită. Felinarele gutuilor, câte au mai rămas aprinse, aduc aminte de femeile înțelepte. Mireasma lor se-ascunde în borcane. Gospodinele frământă freamătul foamei din iarnă. Simți că ai grăbi venirea Postului celui bucuros al Crăciunului. Ai trage de calendar să vină Moș Nicolae mai repede. Dacă nu cumva Moșul șade deja ascuns în literele dintâi scrijelite de copii în caietele dintâi. Nu ne mai temem de moarte toamna. Cimitirele stau aprinse de pământul roșiatic semn că au ieșit rădvanele din pământ să aerisească de toamnă încăperile morții. La câte un colț de drum pietros, râurile amenință spumegând furioase. Așteaptă ploile. Ploile așteaptă și ele râurile să se întoarcă în cer.
Grăbit, un vânt aduce aminte că încă mai sunt nunți. Zgribulite de frigul dintâi, florile munților se fac piatră. Și seacă privirea cu tăpșanul înverzit acru. Nimic din ce trebuia să se împlinească nu a rămas neîmplinit. Un gust dulce de zâmbet de înger curge pe fața cascadelor. Se-opresc cocorii din zbor să vadă copiii. Copiii se opresc din zbor să vadă cocorii. Un dublu pas, ca un dans de orizonturi. Nici nu știm unde stă atâta oboseală. Și brusc înțelegi. În venele toamnei se strecoară o hematie de nea. Stinsă de ultima rază de soare. Cristalinul ochiului de pe Ceahlău bate în toaca veșnic bucuroasă a chindie târzie. Pe ramura uscată a copacilor seculari, bufnițele par o secundă.
Toamna se preface în plecare. Pleacă Toamna în toamna ce vine. Scurt. La un ropot zgribulit alipit de olane. În jurul nostru se sting oameni. Doamne, dă-ne o toamnă în care să învățăm că putem pleca oricând sub răutatea lumii. Și dă-ne lumina din ochii sfinților când stau ei, așa, nestinși, ascultându-ne ruga. Din toamnă spre Toamne ducându-ne…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
