Dacă vara aceasta ar fi o carte cum am face asemănarea ei? Roman de război? Dramă în câteva acte ce par fără sfârșit? Ori policier în care încă mai căutăm vinovații? Sau poate, cine știe, o nuvelă mai amplă, un soi de Baltagul sadovenian, deși știm că Vitoriile Lipan sunt pe sfârșite, iar Gheorghiță nu mai înfruntă cu baltagul ucigașii tatălui său?! O prozodie de viață poate fi prinsă oare în vreun gen literar sau chiar asta o fi provocarea? Trec printre oameni și mă întreb dese ori dacă ar avea curaj să-și scrie viețile. Tradiția funerară în Ardeal este ca înainte de fi purtat spre rana din pământ, omului să i se prezinte, pe scurt, viața. Nu sub formă de bocet – deși se mai păstrează încă și predica în „vierșuri“, unele de-a dreptul valoroase altele penibile până la jenă – ci pur și simplu câteva rânduri de amintire. E un soi de memorie rearticulată și afli lucruri despre omul respectiv, bărbat ori femeie, tânăr ori bătrân, uimitor de sensibile. La copii, râvna dispare și o durere cumplită ia locul oricărei aduceri aminte. Și oricât de tare în inimă ai fi, e un colț din ochi care se desprinde din liniștea slujirii și te cufundă în durere și lacrimă.
Așa îmi pare recitirea Verii. Ca o notă bibliografică dinainte de un la revedere ireversibil. Un soi de scâncet al frigului ce va să fie și să ne încremenească în răutăți. Cred că noi, românii, suntem apolinici prin definiție și ne este greu, tare greu, să ne asumăm oniricul toamnei și iernii. Lumina din noi vine de departe, o negăm prin comportamente educate, dar nu ne lasă în pace, ne zgândăre liniștea și o zădărnicește în câte o ploaie rece, cruntă. Vara seamănă cu zorile venite într-un salon cu bolnavi. Femeile de serviciu care musai te trezesc lovind piciorul patului cu mopul, tonalitatea gureșă a asistentelor care poartă în voci graba la o cafea, prima a zilei. Pasul cântărit al medicului trecând prin saloane. Uneori mormăind suficient, alteori încurajând. Câte o dată oftând neputincios, dureros de neputincios. Ca o ploaie cu grindină măruntă peste grădina cu flori a bunicii.
Așa îmi pare recitirea Verii. Ca o fugă între ramurile mărului văratec, sus, în liniștea de strungă cerească a vârfului ce domină lumina. Acolo, cu picioarele atârnând deasupra lumii și humei, degetele răsfoiesc peste cosițe aurii și pumni strânși a răzbunare, peste copilării curajoase ori răutățile cărpănoase ale zmeilor. Ne plângem astăzi că nu mai citesc copiii. Eu cred că una din cauze este abuzul de trântire de carte pe tarabe, lipsa educației lecturii simple, de la rădăcină. I-am purtat în lumi pe care nici noi nu le știam și nici nu le-am stăpânit. În hăhăitul liber al lui Nică și mofturile din Harry Potter am crezut că acolo, în textul din urmă, vor afla pulsul vieții reale. Ratare. Între Povestea Porcului și Războiul Stelelor am insistat pe cel din urmă fiind convinși că morala socială acolo se zidește. Decupând din Scufița Roșie finalul, prea dur, nu-i așa, pentru ifosul ecologic al vremii. Nu mai spun de Ursul Păcălit de vulpe. Încă mă mir că vulpea nu a fost trasă într-un proces de durată pentru vătămarea cozii ursului. Dacă era invers, sigur asistam la o astfel de procesualitate cu iz de mascaradă, care, desigur, ar fi constituit substanța unei noi povești cu iz metafizic… Glumesc, desigur, dar, nu-i așa, vara te face să glumești cu lucrurile grave.
De aceea Vara trebuie luată în serios ca un anotimp al citirii. Da, da. Al afundării în visătorie – cum credeam când eram mici că se cheamă câmpurile, văile și liniștile din jur. Vara este o carte care se rescrie an de an, dar poartă în ea efigiile timpului care trece și nu mai vine înapoi. O să-mi spuneți că măcar vara trebuie să ne odihnim, să ne plimbăm, să respirăm aerul limpede al pădurii… De acord. Dar toate aceste mișcări de inimă cheamă apoi lectura. Vindecă singurătatea celorlalte zile prin unicitatea lor. Nu vă sfiiți. Citiți. Ca un soi de pagină de rămas bun… Trece vara.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
