V-aduceți aminte? La vremea când Dumnezeu îl cheamă pe om- bărbat și femeie, Adam și Eva- să se bucure de Rai, un măr le stă în cale fericirii trăirii în Veșnica proximitate cu Elohim. Bătrânii cei de demult credeau că nu mărul fusese fructul rodirii aceleia care au râvnit-o oamenii, omul, căci una erau. Ci un soi de rodie. Un fruct labirintic, gustos și fremătând de seva dulceții. Un sărut interzis. O rană din care plonja în lume un soi de sângerare ce vestea maternitatea pământului. Blestemul negândirii omului? Câștigarea roadelor pământului prin sudoare. Multă. Iar la vremea când Cain și Abel împart piatra ca să jertfească Domnului, Dumnezeu se vădește că nu jertfei vegetale îi face loc în inima Sa. Să fi fost încă Dumnezeu supărat pe cele ale rodului? Nicidecum. Ele erau însă numai lucrarea Lui. Omul chiar săpând, drenând apele ori plugărind nu egala efortul prin care Dumnezeu migălea la fruct, la rodul câmpului, luncilor. Pe când animalul, dincolo de sângele ce însemna viață, aduna în sine și grija omului. Acolo era ceva din grijulia purtare în care Dumnezeu se identifica. Era rodul îndreptării omului, grija lui pentru animale. Învățase să fie atent. Doar că invidia, prostia comparației, nu se vindecase. Și fratele Cain ucide pe fratele Abel. Omul se face omului lup. Și Cain primește semn pe frunte uciderea fratelui său.
Roadele dragostei lui Adam cu Eva se ucid. Rodirea lor se risipește. Chiar dacă se desface din ei o omenire întreagă. Și chiar dacă Biserica îi reține ca primii izbăviți din Iad. Uneori icoana Învierii confundându-se cu aceea a izbăvirii lor din moarte și așteptare. Roadele căderii lor, nerodirile noastre cotidiene. Răutățile înguste, letargia în a face bine, umbritele noastre bucurii. Un mugur de speranță răsărea cu fiecare generație. O Fecioară, o Fecioară rod de neam preoțesc și împărătesc, davidic, deopotrivă, trebuie să se nască pentru ca din ea să se ivească lumii Mesia. Rodul Tatălui în pântecele Pururea Fecioarei. Generație după generație erau crescute fetele acelea, semn al rodului răbdării și binecuvântatei așteptări. Trec secole, milenii, răsadul fecioriei se transmite generație după generație.
Într-o zi. La vremea când se pune sămânța în pala vântului peste uscăciunea pământului lui Israel. O Bunăvestire este adusă de Arhanghel. Și o Fecioară, rod al iubirii Părinților săi, prinde-n pântecele său- candelă de țesătură trupească- Dumnezeiescul Prunc. Și cosmosul întreg înțelege. Mai puțin oamenii, copii lui Adam și Eva, care o țin pe a lor. Neînțelegând că rodirea Fecioarei e redeschiderea Raiului. E iarăși apropierea de pomul vieții veșnice. Rodia. De data aceasta rodia nu mai înflorește în Pom ci pe Crucea-Pom din mijlocul raiului Golgotei. Zdrobită, oferă viață veșnică. Rodia Hristos- rodul înveșnicirii. Iconografia ni-L arată deseori pe Domnul drept un ciorchine din care curge mustul vinului celui nou. Al legii celei noi, Legea Iubirii. Este Hristos-Rodul care schimbă sensul adânc al rodirii.
Desigur nu ne gândim la toate acestea când pârguiesc rodirile. Merii și perii, prunii cei aburiți ca bruma ori viile, strașnicele aripi de îngeri îndulcite de soare, caișii ori piersicii târzii. Nici când ne trec prin nările sufletului miresmele grâului trecut printre degete de vântul toamnei. Uneori plouă și roadele așteaptă culegători. Alteori nu. Și culegătorii așteaptă ploaia ca să mai răsufle. Neam creștin, românii au învățat că nici o sevă nu urcă în fruct, în roadă, fără voia Lui. A lui Dumnezeu. Și credem de veacuri că Dumnezeul viilor și al morților este un Dumnezeu al livezilor și câmpurilor, al cerului încărcat de mireasma mustului ce fierbe în ulcioarele din mâinile fecioarelor ce zdrobesc boabele aprinse de soarele verii. Un Dumnezeu al câmpului răstignit în colțul plugului, care cântă la corzile brazdelor cântarea cea nouă a rodului ce vine. Căci rodirea ține de această viață și moarte, de acest Rai extins până în mijlocul de Altar al Bisericii. Căci Biserica e Raiul deschis prin rodirea în pocăință, iertare, iubire. Strașnică alcătuire de Cămară pentru cer.
Desigur azi, când iubim asfaltul ca și cum ar fi înflorirea cea mai de preț, când ardem în noxele chimiei alergării noastre din loc în loc florile primăverii ce vine, astfel de gânduri nu se mai nasc. Poate doar spre munte, spre Borca ori peste culmile Neamțului mănăstiresc, prin văile Ozanei ori în tăcerea ca de piatră a Pipirigului ori spre Petru Vodă, în cușma de lucidă primenire a Ceahlăului ori tăieturile ca de tranșeu din lutul Oglinzilor, peste Dealul Boiștei ori în statuara liniște a Cetății Neamț mai vibrează cuminte vremea rodirii. O țesătură de Rai care intră până în inima noastră, ca să rodească. Când va trece vremea strângerii roadelor toamnei și oboseala cețoasă a iernii se va strecura până-n fluidul de sânge al vinului, sub glie, asemeni eroilor ce au murit să hrănească prin hematiile lor izbăvirea noastră de foame, se răstoarnă moartea în viață. Scâncește sub lespezile întunericului Lumina rodirii.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
