Încheiem citarea paginilor de jurnal de front scrise de Gheorghe Secară, ofițer al Armatei Române. Materialul ne-a fost propus de colaboratorul Eduard Stanciu, nepot al eroului.
Lagărul
În lagărul de la Tambov am fost împărțiți pe grade militare. Se organizase două tabere mari, una de soldați, subofițeri și alta de ofițeri. În ambele tabere se aflau români, unguri, nemți, polonezi, italieni, finlandezi etc. La rândul nostru, ne-am organizat în mici grupuri (cei care ne cunoșteam), având grijă ca unul dintre noi să înțeleagă vorbele din rusește, pentru a putea înțelege ordinele.
În prima zi de lagăr am făcut cu toții greva foamei, deoarece mâncarea era foarte puțină și proastă, dar rușii nu ne-au luat în seamă.
Dormeam în niște hambare mari, unde se aflau paturi comune, așezate pe șase nivele.
După zece zile, toți ofițerii au fost mutați în alt lagăr, aflat în localitatea Oranki, la aproximativ 60 km de orașul Gorki. În acest nou lagăr am ajuns cu câteva zile înainte de Crăciunul din 1942. Aici am fost întâmpinați de ceilalți ofițeri, care au căzut prizonieri în 1941. Lagărul se afla într-o mănăstire. Casa de rugăciuni, chiliile, grajdurile, pavilioanele fuseseră transformate în dormitoare. Era o organizare mai bună față de lagărul de la Tambov: aici exista un cabinet medical, băi și chiar o ceainărie. În fiecare sâmbătă eram controlați minuțios. De asemenea, eram organizați în trei categorii. Prima categorie era obligată să iasă zilnic la muncă. Până în vara anului următor, muncile au constat în tăiatul lemnelor în pădure, curățatul merilor, culesul cartofilor, tăiatul și curățatul verzei, cosit etc. Munceam din greu pentru 100 grame de pâine în plus pe zi. Eram scoși în convoaie, fiind păziți de paznici înarmați. Disciplina era foarte aspră. Dacă făceam un pas în dreapta sau în stânga, eram împușcați. Eram împărțiți pe echipe și fiecare prizonier era normat. Cei care nu-și îndeplineau norma de muncă, nu primeau cele 100 grame de pâine. Uneori, recompensa pentru cei care-și îndeplineau norma consta într-o bucată de plăcintă cu cartofi (lipeoște) sau un ceai cu pâine.
În lunile mai, iunie și iulie (1943) am lucrat la construirea unui drum de aproximativ 20 km, care făcea legătura între lagărul nostru și gară. Șantierul era înconjurat de soldați înarmați și cuiburi de mitraliere. Dacă cineva ieșea din perimetrul de lucru, era împușcat fără somație. Am asistat neputincios la multe secvențe de acest gen.
În luna august 1943, am fost mutat într-o echipă de tăiat lemne în pădure. Eram escortați de patru militari ruși și un câine dresat. Acesta din urmă umbla permanent printre noi, lătrând și arătându-și colții dacă stăteam sau vorbeam. Țin minte că într-o zi am văzut un frag la rădăcina unui copac, pe care tocmai îl doborâsem. M-am aplecat ca să-l culeg, dar am fost observat de un paznic, care a asmuțit câine asupra mea. Acesta s-a aruncat pe mine, trântindu-mă la pământ și mușcându-mă de gât. Ajuns în lagăr, am avut îndrăzneala să ies la raport și, spre surprinderea mea, paznicul cu pricina a fost mutat disciplinar.
Mâncarea era puțină și lipsită de vitamine, motiv pentru care încercam să o îmbunătățim cu urzici, grâușor sau frunze de potbal. Într-o zi am văzut o tufă de urzici lângă gardul de sârmă ghimpată al lagărului. M-am îndreptat cu grijă spre tufa de urzici, dar m-am aruncat imediat la pământ, datorită focului de armă care se trăsese asupra mea. Am simțit glonțul trecându-mi la o palmă de cap. În acea fracțiune de secundă mi-au revenit în minte chipurile camarazilor care fuseseră împușcați pentru că făcuseră un pas în plus. M-am retras imediat, luându-mi gândul de la supa (cașa) „îmbunătățită”.
Cu toate acestea, nu toți rușii erau răi la suflet. Astfel, când am lucrat la grădina de zarzavat, unii paznici se întorceau cu spatele la noi, lăsându-ne să mâncăm varză. Alții nu spuneau nimic, când observau că ascundeam în haine câte un cartof.
Noaptea nu puteam dormi din cauza ploșnițelor. Mă gândeam la fel de fel de soluții ca să scap de ele, dar în zadar: mi-am schimbat patul undeva mai sus, la lumină, mi-am cusut cearceaful în formă de sac. După multe nopți nedormite din cauza micilor vietăți, m-am hotărât să-mi fac un culcuș în baia aflată lângă dormitorul nostru (lângă casa de rugăciuni). Îmi improvizasem un pat printre stivele de lemn de foc, care erau depozitate acolo …
De multe ori se dădea alarma, pentru că deasupra lagărului nostru treceau escadrile de avioane nemțești, care bombardau uzinele de armament ale rușilor, aflate în apropierea orașului Gorki.
În dormitorul nostru se afla un preot, care a făcut parte din Regimentul 14 Infanterie. Acesta reușise să păstreze la el doar patrafirul și crucea. La insistențele noastre, ținea, în secret, o mică slujbă Duminica și uneori în alte zile de sărbătoare. Pentru a se realiza acest lucru, trebuia să ne organizăm foarte bine, unii dintre noi trebuind să stea de pază. Nu trebuia să se afle de aceste slujbe, pentru că acestea se abăteau de la disciplina lagărului, de la regulamentele de ordine interioară și ordinele rușilor. Cei care erau prinși sau bănuiți că nu respectă aceste ordine, erau mutați în lagărul de exterminare de la Ialabuga, aflat în Nordul Siberiei. De acolo, nimeni nu se mai întorcea.
De asemenea, printre noi erau infiltrați oameni (iscoade) ai rușilor, care raportau, în secret, orice neregulă, planuri și tentative de evadare, pentru că existau și așa ceva.
Cei care au reușit să evadeze (fugeau de pe șantierele sau punctele de lucru din apropierea lagărului), au fost prinși de patrule, unii predându-se singuri, deoarece erau foarte slăbiți și obosiți, iar rezervele de hrană și apă erau terminate. Aceștia erau nevoiți să meargă numai noaptea, ferindu-se astfel de patrule și oamenii din sate. În plus și natura era împotriva lor. Peste tot erau mlaștini în care mișunau șerpi veninoși și roiuri de țânțari. Mulți au rămas în acele locuri sălbatice. Supraviețuitorii erau trimiși la Ialabuga.
Cu toate că eram tratați ca niște sclavi, neavând nici o șansă de scăpare, toți păstram în suflet, într-un colțișor bine ascuns, speranța. De asemenea, în puținele momente de liniște pe care le aveam, sufletul și inima erau sfâșiate de dorul de părinți, frați, surori de care nu mai știam nimic și care aflaseră că am murit pe front. Îi visam pe cei care muriseră lângă noi și pe care nu i-am putut ajuta, vise care se repetă și acum când scriu aceste rânduri. Probabil dorința de a mai revedea încă o dată pământul natal și pe cei care mi-au dat viață m-au făcut să suport mai ușor suferința și tratamentele din lagăr, de fapt să suport consecințele Războiului. Doream atât de mult să o văd pe mama și să-i spun că sunt în viață.
Ulterior, după război, am aflat că majoritatea care am căzut prizonieri la Cotul Donului, am fost dați dispăruți de către unitățile de care aparțineau. Familiile acestora primiseră adresă în acest sens. Nu-mi imaginez ce au simțit părinții când au primit scrisoarea acasă. Cred că nu se poate exprima în cuvinte.
În toamna anului 1943 a venit în lagăr o comisie formată din ofițeri superiori ruși, englezi și americani. Această comisie avea rolul de a constata nivelul de trai al prizonierilor și tratamentele la care sunt supuși. Cu această ocazie, cei dintre noi care au ieșit la raport, au prezentat comisiei în cauză problemele reale ale tuturor prizonierilor și condițiile din lagăr. Ofițerii din comisie au ascultat cu atenție păsurile prizonierilor și au promis că în scurt timp cerințele noastre vor fi satisfăcute. Astfel, în aproximativ o săptămână, condițiile de viață s-au schimbat. Hrana s-a îmbunătățit simțitor, rația crescând la 700 grame pe zi (jumătate albă și jumătate neagră). Dimineața eram serviți cu ceai, unt, brânză, omletă, iar la prânz eram serviți cu cașa și un pește. Seara serveam omletă și compot. De asemenea, dormitoarele au fost dezinfectate.
Totodată cu îmbunătățirea condițiilor de trai, a început în rândurile prizonierilor o campanie de înscriere ca voluntari în unități românești care, sub control rusesc, urmau să intre în luptă alături de ruși și americani, împotriva nazismului. În acest context, în fiecare seară eram duși la clubul lagărului, unde veneau ofițeri superiori și politicieni români, care ne țineau conferințe, încercând să ne convingă să luptăm contra Germaniei. La acea oră, românii, forțați de nemți, luptau împotriva rușilor. De fapt, prima linie era formată din unități aparținând țărilor aflate sub control german.
După mai multe zile de propagandă, ne-am dat seama că acest lucru era singurul mod de a ne întoarce în țară. Astfel, împreună cu mai mulți conaționali, m-am înscris voluntar, dând declarație în scris că voi lupta pentru eliberarea Ardealului de Nord, aflat sub dominație maghiară și nu voi lupta pe front românesc, contra fraților și părinților noștri. După o scurtă perioadă de instrucție sub comandă rusească, am fost numit comandat de baterie de artilerie și am revenit în țară cu Divizia „Tudor Vladimirescu”.
Am luptat împotriva unităților germane, tot în prima linie, și am fost rănit grav în Munții Tatra. Aflată în ofensivă și fără a avea timp și nici posibilitatea de a săpa tranșee, unitatea mea a fost ținta unui bombardament intens; personal, am suferit 12 răni (cele mai grave fiind la gât- mandibula sfărâmată, spate – schije în plămâni și la brațul drept – nerv afectat). Am stat cca. un an în spital, trecând prin suferințe cumplite (am fost hrănit artificial câteva luni pentru că nu puteam mânca normal; suturile de os la mandibulă și dinții au post făcute fără anestezie, pe viu cum se zicea). Paradoxal, am fost tratat de un medic german la Spitalul militar din București.
Stau să mă gândesc și nu-mi vine să cred că trăiesc, prin câte am trecut și de câte ori am dat mâna cu moartea. Dumnezeu a avut grijă de mine și chiar am simțit mereu că e lângă mine. Au fost momente pe front în care făceam totul numai din instinct, dar pronunțam, conștient, un singur cuvânt — DUMNEZEU.
Ce repede trece timpul, s-a înnoptat și ninsoarea a încetat. Luna se reflectă pe neaua albă și-mi luminează casa, cred că și sufletul… A mai trecut o zi de amintiri și noaptea va crea condiții pentru vise frumoase sau tot cele din categoria amintirilor.
Privesc printre gene pe nepotul meu cum își notează, pe ascuns, frânturi din ceea ce spun. Poate el și toți copiii de azi să prindă vremuri mai bune.
Autori articol:
Eduard STANCIU
Valentin ANDRE
