Un an cu zgomot cere tăcere. Cum vom afla-o? Nu știu să fie o academie a tăcerii nevinovate și niciun curs public. V-ați întrebat de ce suntem învățați numai să vorbim, să prezentăm și să ne expunem ideile, fără a fi învățați că toate acestea se coc în tăcere? Exercițiul citirii Psalmilor te apropie de o provocare spirituală cu totul specială. Descoperi că ceea ce a spus Regele David la vreme de pocăință te ajută, te face să reconsideri propria ta viață, să o restaurezi curajos. Uneori nu merge. La limita de jos a vieții constați că mai e un subsol de coborât, despre care nici nu știai că este acolo. Ori constați că aluneci cu viteză pe planul înclinat al vieții și că o singură greșeală te poate costa tot. Mai ales viața. Dezamăgit ori rănit, descoperi că există totuși cuvinte care vindecă vorbele, ploi care seacă seceta din suflet.
Suntem în vria istoriei care trece prin noi. Un soi de tumoră ucigașă pare că locuiește nedrept în toate sistemele. Oftăm des și ne-am pierdut încrederea în oameni. Zâmbetul devine argument să fii condamnat, exclus. Pare că rezistă numai zgâiții la adevăr și că orice încercare de supraviețuire trece prin furcile caudine ale câte unui compromis. Tăcem sau plângem urlând, practic avem același rezultat: ruperea de sensul lumii. O lume cu sensul ruginit, mâncat de orgoliile noastre, în care ne sunt serviți la pachet lideri cu ifose sacrosancte. Un fel de stick de interes al altora, înfipt în inima noastră, a celorlalți care nu contăm vorbelor lor. Atunci ne aducem aminte de cuvintele-titlu, rupte cu smerenie dintr-o rugăciune: Altă lume te așteaptă, suflete…
Dacă am ști asta, am trăi mai frumos? Am reuși să ne învingem cultura curiozității cu prețul liniștii proprii în care ne rănim sufletul? Am aflat zilele trecute de dialogul dintre un duhovnic și un ucenic bârfitor. Cel din urmă forța sufletul celui dintâi să-i asculte toate bârfele și lamentațiile. Din mărturisitor devenise smiorcăitor și asta se vedea că-l preocupa pe Părintele ce-i purta grija. De aceea îl zise: Ascultă! Ce vrei să-mi spui, te ajută? Nu, răspunse bezmeticul ucenic. Dar pe mine, pe mine, obositul tău Părinte Duhovnicesc, mă ajută? Nu, răspunse iarăși ucenicul. Dar pe el, pe bârfitul de tine, pe el îl ajută? Nici pe el Avva, i-a răspuns iar ucenicul. Atunci, dacă nu ajută nimănui, la ce bun să vorbim despre cele ce îți dorești?
Cert este că astfel de dialoguri nu se poartă chiar în fiece clipă, dar rămâne un adevăr: nu vorbirea celuilalt de rău te face mai bun și nici faptul că îți închipui că pe el îl rănește răutatea vorbelor tale nu îmbunătățește viața ta sufletească. A înțelege că sufletul tău e așteptat în alt orizont al valorilor înseamnă, în fond, a trăi cu acele valori deja asumate.
Suntem în anul în care se amărăsc relațiile între oameni. Un pic artificial și fără sens, din când în când constatăm că suntem mai mult oameni care ideologizează, idolatrizând oameni. A înțelege că sufletul tău e chemat în astă ordine a valorilor obligă la efort și înțelegere, nu la simplă fixare în cuiele ruginite ale manipulării. Sufletul nostru e făcut să înflorească în Rai și poate de aici grija lui de a nu răcori iadul cu prețiozitatea unei vieți de închipuiri. Mereu la limită cu cerul și noroiul, sufletul nostru câștigă deseori cea mai grea bătălie. Bătălia cu noi. Nu doar cu trupul nostru, ci și cu falsificarea orizontului în care el știe că își câștigă liniștea. De aceea, rugăciunea e mai mult necuvânt decât cuvânt. Ca să tacă sufletul și să asculte de Dumnezeu. Uneori, repet, împotriva tendinței noastre acute ce ne trage spre nimic. Tăcem și aflăm mereu susurul Raiului! Altă lume te așteaptă, suflete…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
