Retrăiesc cumva „O viață”, de Maupassant, care mă face, alături de elevii mei, să simt trecerea timpului înăuntrul și în exteriorul meu. Cum aș putea face diferența între Eu, cea de ieri, proaspăt ieșită de pe băncile Școlii Normale „Gh. Asachi” din Piatra-Neamț, ca absolventă de Pedagogic, și Eu, cea de azi, cu 30 ani frumoși ca învățător la clasă?
Cum aș putea organiza această memorie acumulată, altfel decât iubind Școala care face parte din mine? Cele două mișcări, de contragere a timpului și de conștientizare a sufletului, funcționează și sunt posibile fie prin imagine, fie prin cuvânt. Folosesc Cuvântul pentru a mă declara, din nou, solidară cu „profesorii care știu carte”, care au prestigiu moral și profesional, cu elevii care știu că sensul școlii e de a putea spune că „ai fost elevul cuiva”, cu părinții care cultivă recunoștința și știu a disloca „adevărul aparent”.
Toate acestea nu pot fi inventate! Ele țin de iubire și iubirea nu se inventează. Ea are doar „nașteri”! În ipostaza de profesor mă simt „ca piatra-n praștie”. Tensiunea, bucuria, așteptarea, optimismul complet idiot mă fac să respir cu sincope.
Am senzația, intrând în fiecare dimineață în clasă, începând cu ora 8.00, la marea întâlnire cu elevii mei, că pot să spun lucruri din cele inadmisibile, de genul „îmi place aia”, „nu-mi place ailaltă”, uitând complet că nu interesează pe nimeni, dintre oamenii mari, ci doar pe ei, Oamenii Mici, dar… mult mai mari în ale gândurilor meandere…
Un chef de joacă și târâială absolut inexplicabil, dar nu mai puțin interesant de urmărit, mă cuprinde mereu derulând activități curriculare sau extra-școlare. Cum să nu mă simt ca piatra-n praștie, când sunt atâtea de spus? Când avem atâtea de vorbit, de rezolvat, de analizat, de iubit, de renunțat, de reinventat, avem atâtea de câștigat și de pierdut?
Și nu, nu cred că e de la vreme, ci, mai curând, de la vremurile când se făcea Carte temeinică. Cred că, de fapt, am priceput de unde vine briza asta ușor tomnatică… Mi-am adus aminte cât umor și amor am de dat, câte am trăit și câte mă mai așteaptă de la minunile astea de copii teribili, cât de palpitanți au fost anii de până acum și cât de mult bun și bine ne așteaptă, cu singura condiție să văd pe unde merg, pe unde calc, împrumutându-le din ochi fărâma de copilărie verde!
Prof. drd. înv. primar,
Ioana – Roxana IORDACHE, Școala Gimnazială „Daniela Cuciuc” Piatra-Neamț
