Sunt elevă în clasa a V-a și știam, până de curând, ce este un cot: cotul brațului meu sau unitate de măsură. De unde să știu că în sudul Rusiei mai este un alt fel de cot? Cotul Donului! Un fel de curbă uriașă pe care o face râul Don. Despre acest „cot“ mi-a povestit străbunicul meu Alexandru. L-am prins în viață și i-am ascultat poveștile până la începutul claselor primare.
El s-a născut pe când noi ne-am unit. Când s-a format țara aceasta! Străbunicul meu a venit pe lume în 1918, iar anul acesta, la câteva zile după Paște, dacă trăia ar fi împlinit 103 ani.
Prea mult umilit de bătrâneţe și de muncă, cu ochii ascunşi în găoacele de sub frunte și cu barba tremurând, ţinea mereu când îl întrebam de război să înceapă povestirea cu amănunte despre iarnă. Nu cea de pe la noi, ci acea Iarnă. Despre Iernile pe care le-a prins la Stalingrad. Patru la număr. Îmi amintesc cum mi se făcea a frig numai când povestea despre vitregiile vremii, chiar dacă stăteam în fața sobei.
Am avut privilegiul ca pe două dintre povestirile străbunicului să le aud cu propriile-mi urechi. Atâtea am prins. Stăteam lângă el, într-o bucătărie mică, și-i sorbeam cuvintele de parcă ar fi fost aburul unei căni de ceai fierbinte la care te încălzești iarna. Acum trei ani, străbunicul s-a prăpădit! Tata îmi spune că a murit de bătrânețe, însă eu cred că a murit pentru că timpul se așezase prea greu peste umerii lui. Străbunicul meu a fost om care a făcut războiul, un om care a mâncat rădăcini prin șanțuri, care a învins foamea, care a purtat aceleași haine săptămâni la rând. Iar eu?! Eu sunt necăjită că nu am WiFi la Dante, că nu-mi găsesc pisica ascunsă prin vreun dulap, ori că am uitat nu știu ce, pe nu știu unde! Săracul străbunicul Alexandru! Ce viață a dus el!
Bătălia de la Stalingrad, din iarna anului 1943, a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial. Asta am citit pe Wikipedia, chiar acum, căci la istorie învățăm abia despre egipteni! Însă străbunicul considera respectiva bătălie ca fiind cea mai sângeroasă și mai mare din istoria omenirii.
Înfrângerea înregistrată de către armata noastră, la Stalingrad, a reprezentat un dezastru fără precedent în istoria militară a românilor, pierind peste 150.000 de militari, precum şi aproape toată tehnica de luptă, adică arme, tancuri, mașini. Toate au rămas la Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă. Dacă noi suntem în „Hogaș“ cam 800 de elevi, de câte ori intră 800 în 150.000? Stepa Donului a înghiţit, hrăpăreaţă, oasele atâtor soldaţi români, străbunicii noștri! Pe câmpurile acelea sunt brazdele roşii, sătule de atâta sânge! Şi sunt şi cruci, şi monumente. Iar cel de pe Colina Mamai, din Stalingrad, este apăsător – înfățișează o femeie uriaşă cu o sabie ridicată. Teribilă statuie. Așa își găsește folos și Google în viața noastră!
Schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, deseori bunicul le pronunţa numele celor care au murit lângă el. Mereu amintea de flăcăii lui Olaru – Marin, Costache și Gheorghe – toți trei căzuţi într-o zi de vineri noaptea. Vecina lui și mama lor, Maria lui Olaru, și-a smuls părul din cap când a aflat vestea. Câtă suferință! Povestirile lui veneau din cea mai crudă experienţă umană. Schimonosit de accesele de plâns, m-a uimit prin puterea faptelor asimilate în mintea lui: „Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum i-a prins ceata de ruşi. La câteva ceasuri mai încolo, într-un loc pentru adunat răniţii, erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte. Mai încolo… colonelul îşi săpa singur groapa. Am pus ruşii pe fugă! L-am lăsat pradă morţii pe dom’ căpitan Budu, în prăpădul acela, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent Gheorghiu, şi altul, Popovici… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut…“ . De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă străbunicul meu Alexandru.
Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul lui. La plecare, îi revenea puterea cât să strige după noi, cu o ascunsă mândrie: „Să știți că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!“. Tata mi-a mi-a explicat cine a fost Mareșalul Antonescu.
Prin sacrificiul făcut de oameni, precum străbunicul meu, și ca el mii și mii, se face un punct de întâlnire cu istoria noastră, probabil cea pe care o vom învăța din manual. În acelaşi timp efortul lor constituie semnul vizibil al faptului că viaţa noastră devine o punte peste generații, sprijinită pe dragoste, curaj și muncă.
Ilinca CAPȘA-TOGAN,
clasa a V-a Colegiul Național „Calistrat Hogaș“, Piatra-Neamț
Premiul I la Concursul de eseuri și desene Mândria de a fi român, ediția a XIII-a.
