Ne referim, în continuarea serialului nostru privind mijloace de protejare folosite de străbunii noștri pentru protejarea caselor și a acareturilor, enumerând alte sisteme folosite în acest scop.
Pereții din pământ cu paie sunt ridicați în două tehnici diferite: ceamur și chirpici. Pereții din ceamur s-au construit în zonele joase din cauza lipsei lemnului, de către locuitorii cu posibilități materiale reduse. Direct pe sol sau pe temelie de piatră, se fixau două rânduri de scânduri, cu câteva juguri între ele și cu ajutorul chitonogului din lemn, se bătea pământul bine amestecat cu paie tocate. După ce se zbicea, se scotea cofragul și se fixa mai sus, repetându-se operația de cinci, șase ori, până se terminau de ridicat pereții, ceea ce necesita cam două, trei săptămâni. În acest sistem, foarte ieftin, s-au construit din vechime până în prezent, unele locuințe și anexe gospodărești, în satele din extremitatea răsăriteană a zonei Neamț, caracterizând anumite condiții economico-sociale și geografice, la care se adaugă specificul vechi al arhitecturii populare din satele Podișului Moldovenesc.
Chirpicii au înlocuit ceamurul, deși la baza producerii lor stă tot pământul amestecat cu paie. Dacă procedeul de realizare a chirpicilor este mai dificil – prin modelarea formei în tipare speciale și uscarea la soare – mult mai ușoară și mai rapidă este clădirea pereților. Atât pereții din ciamur cât și cei din chirpici erau tencuiți cu lut și văruiți, nu numai în scopul obținerii aspectului plăcut, dar și a unui strat protector al materialului de bază, puțin rezistent la intemperii.
După 1960, multe tehnici vechi și tradiționale de construire a pereților au început să fie înlocuite cu tehnica modernă de zidire din cărămizi sau bolțari și alte materiale noi.
Acoperișul reprezintă partea superioară a construcției, cu rolul de apărare a tuturor celorlalte elemente și, mai cu seamă, a interiorului. Formele și proporțiile acoperișurilor sunt corelate cu vechimea, funcționalitatea și dimensiunile construcțiilor. Diferitele materiale oferite de cadrul natural sau procurate din comerț, ca și particularitățile climatice caracteristice zonei Neamț, au favorizat dezvoltarea tipurilor de acoperișuri specifice tuturor zonelor pericarpatice românești, pe lângă care s-au infiltrat trăsăturile acoperișurilor din Ardeal, prin Valea Bistriței, cât și cele din Podișul Moldovenesc. Având întotdeauna pante înclinate, pentru a ușura scurgerea apei, țăranii din satele zonei Neamț au folosit pentru acoperiș termenul vechi de haizaș.
În alcătuirea oricărui acoperiș intră două componente principale: scheletul – construit întotdeauna din lemn, cu forme și structuri variabile, și învelitoarea – făcută din materiale diferite.
Scheletul cel mai simplu a fost realizat la adăpostul rudimentar, tip corlă, la care acoperișul de formă plană este elementul constructiv principal, format dintr-o ramă patrulateră, făcută din bârne, încheiate la colțuri, peste care se bat nuiele sau leațuri și se așază o învelitoare ușoară, deasupra. Deși este un tip arhaic, acoperișul într-o apă este și astăzi foarte răspândit la multe anexe gospodărești: bucătării de vară, șoproane, fânării, pătule, comarnice, corle etc.
Când acoperișul a căpătat forme volumetrice, s-a impus construirea unui schelet mai complex. Varietatea morfologică și structurală a scheletului este determinată de varietatea elementelor, aflată în strânsă legătură cu tipologia istorică și funcțională a construcțiilor.
La formele arhitectonice vechi, la care acoperișul apăra un spațiu interior mic, scheletul acoperișului era simplu și sumar alcătuit. Creșterea dimensiunilor construcțiilor a determinat modificarea și complicarea structurii scheletului, ajungându-se la o rețea combinată de elemente: orizontale – grinzi, cosoroabe, leațuri și coamă; înclinate – căpriorii; verticale – popii și boldurile. Această complexitate structurală asigură o bună legătură cu pereții și o mai mare stabilitate a întregului acoperiș.
Construirea scheletului a ridicat cele mai mari dificultăți tehnice, de îmbinare a elementelor, rezolvate în mod diferit de-a lungul timpului. Soluțiile tradiționale de încheiere a lemnului prin crestături și cepuri din lemn, care necesitau multă muncă și precizie, au fost înlocuite, treptat, cu tehnici mai simple și mai rapide, prin fixarea elementelor cu cuie și scoabe din fier, asigurându-se totodată o mai mare soliditate acoperișului.
Baza de susținere a acoperișului este construită dintr-un număr variabil de grinzi. De la numai două grinzi, sprijinite pe furcile șurii arhaice pentru animale, s-a ajuns la ramele combinate, realizate din întretăierea mai multor grinzi transversale și longitudinale, de la construcțiile mai evoluate.
Scheletul acoperișurilor de la casele tradiționale s-a construit în următorul mod: extremitatea superioară a pereților era consolidată cu grinzi masive, numite cosoroabe, pe capetele cărora, pentru formarea streșinii, se punea rama exterioară de grinzi numită zonal capac și care susținea greutatea elementelor de deasupra; grinzile transversale se fixau în cosoroabele lungi, la circa un metru distanță, iar numărul lor varia după lungimea construcției: 4-5 la casa monocelulară, 5-7 la cea cu tindă și cameră și 8-11 grinzi la locuințele cu două camere și tindă mediană. Pe mijlocul cosoroabelor scurte se punea o grindă longitudinală, numită coardă, specifică numai caselor bătrânești.
Peste grinzi și coardă se punea podeala de scânduri și lutuiala. La început, tavanul era construit numai la camerele de locuit. Am întâlnit în zona Neamț case vechi cu tindă fără tavan și cu intrarea liberă în pod. De un secol s-a generalizat construirea tavanului, nu numai la tindă, dar și la unele anexe gospodărești, pentru a crea condiții de depozitare a unor produse sau obiecte în spațiul podului.
Sistemul de construire a tavanului s-a schimbat de la o etapă la alta. La casele foarte vechi, peste grinzi se bătea podeala din bârne rotunde, una lângă alta, și deasupra lor se lipea lut. Cu timpul, bârnele au fost înlocuite cu lătunoaie sau scânduri, petrecute parte peste parte, formând podeală în solzi. La începutul secolului XX, casele aveau tavane din scânduri lămbuite, prin realizarea unor falțuri, ce asigurau buna întrepătrundere a marginilor, la care, în scop estetic se scobeau niște șănțulețe, numite ciubuce. O modificare esențială în morfologia tavanului a reprezentat-o așezarea podelei sub grinzi, creându-se o suprafață uniformă din scânduri, frumos fasonate, completată ulterior cu tencuială fixată pe o rețea de șipci sau stuf și văruită.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
