Tradiții

Practici populare arhaice – Prier, timp prielnic holdelor. Călcatul ursului

Aprilie este luna a doua în calendarul vechi roman, cu începutul de an la 1 martie, şi luna a patra în calendarele iulian şi gregorian, cu începutul de an la 1 ianuarie. Numele popular al lunii, Prier, înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite. Tot legat de nume, când vremea era înşelătoare, cu timp friguros pentru semănături, aprilie anunţa sărăcia era numit și Traistă-n Băţ.
În luna aprilie se continuau arăturile şi semănăturile de primăvară, se închideau ţarinele pentru păşunatul devălmaş, se formau turmele, se angajau ciobanii şi văcarii, se tundeau oile înainte de a fi urcate la munte, se reparau sau se construiau ţarcurile şi oboarele pentru vite.
Dintre sărbătorile cu dată fixă se detaşează Sângiorzul, străvechi început de an pastoral.

Călcatul ursului, terapie empirică

Obiceiul călcatului ursului, după cum ne spune peste decenii folcloristul Ion Ghinoiu în cartea sa, „Calendarul țăranului român”, a fost o practică chino- şi psihoterapeutică. Aceasta consta în masarea spatelui bărbaţilor la începutul anului pastoral, aprilie – mai, de un urs dresat. Ursarii mergeau cu ursul legat în lanţ prin sate şi colindau din casă în casă. După un joc al ursului în bătătura gospodăriei, executat în ritmul tobei şi al strigăturilor: „Joacă bine Moş Martine/ Că-ţi dau pâine şi măsline!”, bărbatul, capul familiei colindate, se culca pe burtă pentru a fi călcat. La comenzile ursarului, ursul se lasă mai greu sau mai uşor, se aşeza, în şezut, pe „pacient” etc.
Bărbaţii călcaţi de urs aveau ferma convingere că deveneau mai puternici şi mai feriţi de dureri de şale de-a lungul anului. Cu acest prilej, femeile smulgeau şi ele, dacă puteau, fire de păr din blana ursului pentru afumarea copiilor bolnavi de sperietură.

Documentare realizată de
Valentin ANDREI