,,Luminița cu tăblița” și poveștile ascunse în firele tradiției
Când o tradiție ajunge în mâinile unui om care o iubește, ea nu rămâne doar o amintire, ci continuă să trăiască. Luminița Stăncuța, cunoscută publicului drept „Luminița cu tăblița”, este unul dintre meșterii care readuc în prezent farmecul țesutului tradițional la tăblițe.
Originară din Piatra-Neamț, Luminița creează bârnețe, brâie, brățări și semne de carte folosind o tehnică veche, păstrată prin generații. Din anul 2022 este meșter popular cu acte oficiale, însă legătura ei cu acest meșteșug este, înainte de toate, una de suflet.
Cum a început povestea ta cu țesutul la tăblițe și ce te-a atras către această tehnică veche?
Luminița Stăncuța: În 2018 am văzut o poză pe Facebook cu un război de țesut cu tăblițe, descrierea era în ebraică (în 2018 Facebook-ul nu traducea), deci habar nu aveam ce tehnică era descrisă. Eu am avut mereu înclinații către hand-made, am croșetat, împletit, mi-am cusut o ie, am făcut quilling, am mărgelit, dar mi-a rămas gândul la imaginea cu noua tehnică de țesut.
Îți amintești momentul în care ai descoperit concret această îndeletnicire? A fost o întâlnire întâmplătoare sau un drum pe care l-ai căutat?
Luminița Stăncuța: Am început să caut pe internet, cu gândul la poza de pe Facebook, și am găsit un tutorial pe Youtube în finlandeză (nu am înțeles nici un cuvânt). A fost cea mai mare bucurie a mea!!!! De acolo a început totul. Mă uitam fascinată, hipnotizată la mâinile care roteau tăblițele. Youtube-ul te trimite din tutorial în tutorial și așa am găsit clipuri în limba engleză, în germană și am început să înțeleg.
Istoric vorbind, tehnica tăblițelor este un meșteșug textil străvechi, datând încă din perioada Cucuteni. Cele mai vechi piese descoperite arheologic provin din Europa Epocii Fierului (perioada Hallstatt). În România, această tehnică are rădăcini adânci, fiind folosită din timpuri preistorice și dăinuind în spațiul rural până în secolul XX. Femeile din satele noastre foloseau tăblițe din os, lemn sau carton pentru a țese bârnețe, chingi, bețe sau legători pentru părul femeilor înainte de măritiș. În satele noastre această tehnică era numită: „țesut în scândurele” sau „învârtitul firelor”.
Cât timp ți-a luat să înveți tehnica și să ajungi la nivelul la care poți crea propriile modele și mesaje?
Luminița Stăncuța: Mi-am făcut tăblițe din cărți de joc (decupate pătrate și perforate în cele patru colțuri). La început nu am avut război de țesut brâie, așa că între două scaune cu spătar, puse la distanță de doi metri, am început să pun firele, apoi pe capătul cu tăblițele l-am legat de o curea în talie și celălalt capăt legat de un stâlp (pentru a fi tensiune, firele trebuie să fie bine întinse). Așa am țesut primul brâu, prin 2019.
La țesutul cu tehnica tăblițelor sunt modele simple la care toate tăblițele se învârt în aceeași direcție și modele la care o parte din tăblițe se învârt în față și celelalte în spate. Am început cu modele ușoare, am înțeles firele cum se așază în țesătură, și ușor-ușor am trecut la modele mai grele și mai grele. Abia anul acesta m-am încumetat să-mi fac modele proprii. Deci în opt ani am reușit să reproduc modele de pe vase de Cucuteni, modele tradiționale.
Cum decurge procesul tău creativ, de la idee până la produsul final? Cât de multă migală presupune fiecare piesă?
Luminița Stăncuța: Migala din spatele acestei tehnici este uriașă și începe cu mult înainte de a țese efectiv primul centimetru. Urzitul și trecerea fiecărui fir prin orificiile tăblițelor cere o concentrare maximă, pentru că o singură greșeală dă peste cap tot modelul. Apoi modelul în sine este hipnotic și lent, tăblițele se rotesc manual grupate sau individual, după o schiță. Pentru un brâu de doi metri, cu un model complex (precum cel de Cucuteni) e nevoie adesea de o săptămână de muncă minuțioasă.
Ideile vin repede și liber, însă drumul de la inspirație la produsul final este o călătorie a răbdării. Totul începe cu desenarea schiței, unde calculez modelul matematic pe hârtie, urmează urzeala în care fiecare fir este trecut cu precizie prin tăblițe. Abia la final vine țesutul propriu-zis, o transpunere ritmică și lentă a ideii inițiale.
La modelul cu Idol din Cultura Cucuteni, totul a pornit de la o invitație pentru un atelier de țesut la Cucuteni. După ce am terminat discuția telefonică cu artistul ceramist Sandrina Mihuleac, m-am gândit să țes ceva tematic. Așa că am început să desenez zeiță, am pus firele pe războiul de țesut și după câteva încercări (desenat, țesut, șters, corectat…) am reușit.
Când am fost invitată la o întâlnire cu meșterii populari din zona Neamț despre parcul tematic Ion Creangă, am început să-mi fac schița pentru semn de carte cu numele marelui scriitor, deci ideile vin în funcție de oamenii și evenimentele din jurul meu.
Ce tipuri de produse realizezi în cadrul brandului „Luminița cu tăbliță” și care sunt cele mai apreciate de public?
Luminița Stăncuța: La început m-am concentrat mai mult pe țeserea bețelor (bârnețe). Cu timpul, din dorința de a aduce această tehnică străveche în cotidian, am diversificat portofoliul cu brățări și semne de carte. Aceste piese mai mici au avantajul că îmi permit să văd rezultatul muncii mult mai repede. Însă cel mai mult mă mândresc cu brățările. Am dezvoltat un sistem propriu de închidere, inventat de mine și lucrat în întregime manual. Am refuzat din start accesoriile industriale din China, pentru ca produsul final să rămână 100% autentic și meșteșugăresc. Publicul apreciază enorm tocmai această atenție la detalii și unicitatea finisajelor.
Există modele, simboluri sau mesaje tradiționale pe care le reinventezi frecvent? Care simți că te reprezintă cel mai bine?
Luminița Stăncuța: Da, pun foarte mult accent pe rădăcinile noastre vizuale. Am adaptat și recreat singură, special pentru a fi țesute pe tăblițe, atât motive tradiționale românești, cât și modele extrem de vechi, din Cultura Cucuteni. Dintre toate, modelul cel mai drag sufletului meu este Idolul de Cucuteni. Este un tipar dificil din punct de vedere estetic, care cere o concentrare mare la fiecare rotație de tăbliță, însă simbolistica este pe măsură. Să transpui un simbol din neolitic într-un brâu sau o brățară modernă, înseamnă să transformi un accesoriu într-o poveste, iar asta este esența muncii mele.
Care este partea cea mai dificilă a acestui meșteșug: conceperea modelelor, „scrierea” mesajelor sau execuția propriu-zisă?
Luminița Stăncuța: Îmi place atât de mult tehnica tăblițelor, încât nu o mai percep ca pe ceva dificil, deși conceperea modelelor și rotirea efectiv a tăblițelor cer o concentrare mare. Dar dacă ar fi să aleg momentul meu favorit din tot acest meșteșug, este cel în care tai firele de pe războiul de țesut. Finalizarea unui proiect îmi aduce o satisfacție enormă și, de fiecare dată, mă surprind că deja mă gândesc cu nerăbdare la următorul proiect.
Ai gândit sau dezvoltat ateliere prin care să împărtășești această tehnică celor pasionați de meșteșuguri tradiționale? Ce reacții ai avut?
Luminița Stăncuța: Da, absolut. Îmi place să dau mai departe acest meșteșug. Am organizat ateliere private, am lucrat cu copiii în cadrul programului ,,Școala altfel” și sunt prezentă la festivaluri antice, medievale sau de artă populară.
Experiența cea mai dragă mie este cea de la atelierele private – fie că ne strângem în atelierul meu din Piatra-Neamț, fie că țesem pe prispă la mine, la Oșlobeni. Interesant este că majoritatea celor care vin pășesc pragul cu ușoară neîncredere: ,,E prea greu, sigur nu o să-mi iasă”. Însă sub îndrumarea mea (la ateliere facem modele ușoare), cu puțină răbdare și atenție, fiecare pleacă acasă cu un semn de carte sau o brățară realizată de propriile mâini. Satisfacția de pe chipul lor și bucuria pură a lucrului făcut de tine sunt de neegalat.
Unde pot fi descoperite creațiile tale și în ce contexte le întâlnim cel mai des – târguri, evenimente culturale sau comenzi directe?
Luminița Stăncuța: Produsele mele sunt făcute cu suflet și cred că ele trebuie văzute pe viu, nu doar printr-un ecran. Valoarea lor este simțită de publicul care înțelege complexitatea din spatele meșteșugului.
Cel mai des particip la evenimente culturale, cu cufărul plin de brățări, semne de carte și bârnețe țesute cu drag. Eu și soțul meu avem ,,Asociația Culturală Istoria Interactivă” și suntem o prezență constantă la festivalurile de reconstituire istorică antică și medievală. Avem colaborări cu Muzeul Național al Unirii Albă Iulia și Muzeul Astra Sibiu. În plus, din acest an, am extins această călătorie și către festivaluri de artă populară, unde mă bucur să întâlnesc iubitori de tradiții.
Dacă ar fi să descrii într-o singură idee ce înseamnă pentru ține „țesutul la tăblițe”, care ar fi aceea?
Luminița Stăncuța: Deși poate sună ca un clișeu sau ca o vorbă mare, adevărul este că acest meșteșug a devenit o parte din mine, o extensie a identității mele. Nu trece nici o zi fără să îmi vină o idee nouă, să desenez o schiță sau să țes măcar câteva rânduri, chiar dacă de cele mai multe ori asta se întâmplă târziu în noapte, când se așterne liniștea.
Dacă ar fi să rezum totul într-o singură idee, aș spune că țesutul mi-a rescris numele: astăzi, în comunitatea noastră și la festivaluri, toată lumea mă cunoaște drept „Luminița cu tăblița”.
Mai există la Neamț cineva care să lucreze în această tehnică?
Luminița Stăncuța: Fără falsă modestie, la nivelul de complexitate la care am ajuns eu acum, răspunsul este NU. Totuși, semne bune sunt! Recent, la Festivalul ,,Lada cu zestre”, o doamnă meșter popular mi-a mărturisit că a început și dumneaei să descâlcească secretele acestei tehnici.
Îmi doresc din suflet ca în timp acest meșteșug să devină mult mai cunoscut. Îmi amintesc cu drag de vorbele unui unchi care, impresionat de ce fac, mi-a spus: ,,Tehnica asta ar trebui predată la școală!”.
Interviu realizat de Oana-Talida COZMA
