Potrivit calendarului popular, de pe 29 septembrie ar începe așa-numita Vară a lui Mioi. Aceasta ținea nu mai puțin de 15 zile, până la Vinerea Mare, poporul așteptând acum ca vremea să se încălzească. De altfel, există și o povestire în care Dumnezeu se îndură de rugămintea unui cărăuș sărac, lăsând pe pământ puțină vară la începutul toamnei pentru ca să-și poată treiera grâul și acel cărăuș. Ei bine, numele lui era chiar Mioi!
Trebuie spus că Vara lui Mioi nu era decât prima vară din toamnă. Potrivit poporului, ar mai fi încă alte trei veri; astfel, în preajma Sâmedrului (26 octombrie), existau patru zile numite Vara lui Sâmedru; lângă Arhangheli (8 noiembrie) se găsea o zi cunoscută sub numele de Vara Arhanghelilor, iar între Arhangheli și Crăciun ar mai fi o vară, numită sugestiv Vara Iernii, aceasta cuprinzând între două și patru zile. Comun tuturor acestor scurte veri erau, se spune, cerul senin și vremea neobișnuit de călduroasă.
Revenind la prima vară a toamnei, mai amintim că întâia zi a acestei veri, ziua de 29 septembrie (pe stil vechi) sau Ziua lui Mioi, se mai numea și Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor. Explicația acestor denumiri e simplă: acum se obișnuia să se sloboadă berbecii în turmele de oi și ne putem închipui ce bucurie era pe capul berbecilor și, de ce nu, și al oilor. De altfel, sensul străvechi al cuvântului „nuntă” este acela de „împerechere în vederea procreării”, așa că atunci când auzim de Nunta Oilor sau Nunta Urzicilor la acest sens trebuie să ne gândim.
În acest context, cred că e bine să reamintim modul în care oamenii de altădată se raportau la oaie. Se pare că ar fi primul animal sălbatic domesticit de om. După o veche credință românească, oaia este animal sfânt. Se spune că tare de demult, însuși Dumnezeu păștea oile, venindu-le în ajutor ori de câte ori acestea îl rugau, după cum aflăm și dintr-un fragment de colind. „Mare iarnă a picat,/Oile toate au zbierat./Dumnezeu auzit/Jos la ele-o coborât,/Pe scara mândră de ceară/Pe fuștei de fulgere/Să le-aducă flori de vară”. Și în această colindă se face referire la florile de vară pe care le aduce Dumnezeu oilor în plină iarnă.
Este cunoscut faptul că oaia este unul dintre cele mai blânde animale. În acest sens, se crede că atunci când a trebuit să-și aleagă o armă de apărare, oaia a refuzat și colții, și coarnele, și otrava, deoarece nu a lăsat-o inima să facă rău cuiva. Tocmai pentru blândețea sa, Dumnezeu a binecuvântat-o să scape de blestemul strechei. Oaia, în schimbul darurilor făcute oamenilor, „cere o anumită stare de curățenie” de la cei care o îngrijesc.
Autor articol: Valentin ANDREI
(sursă documentare: etnograf Marcel Lutic)
