„… Urcăm un tăpșan întunecat de brazi – scrie Alexandru Vlahuță – și ieșim în luminiș, în larga fâneață de la poalele Ceahlăului, la Schitul Durău. Toaca răsună limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfințit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. Șuietele izvoarelor s-aud bolborosind ca niște glasuri pe sub pământ. Măreț, fantastic, se ridică-n fața noastră, ca un dom uriaș, Pionul – bătrânul rege al Carpaților Moldovei”.
Actuala biserică de la Durău s-a ridicat în locul unui vechi schit de maici, existent aici încă de la începutul veacului al XVII-lea. După aproape două secole, maicile s-au risipit și în locul lor au sosit călugări de la Schitul Hangu. Un Pomelnic de la Durău menționează, la 1822, că schitul de la poalele Ceahlăului se afla sub ascultarea „mănăstirii cea de piatră din vale”. De altfel, când în 1830, egumenia Schitului Hangu este arendată protosinghelului Gavril pe timp de 10 ani, una dintre clauzele contractuale prevedea și construirea unei noi biserici la Durău.
Decăderea Schitului Hangu a dus la lichidarea raporturilor de subordonare pe care era nevoită să le întrețină așezarea monahală de la Durău. În 1830, pe cheltuiala unor negustori înstăriți din târgul Piatra, a început construcția bisericii actuale, care se încheie în 1835, după cum ne informează inscripția din pridvor: „Biserica Buna Vestire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită în zilele preaînălțatului Domn Mihail Grigore Sturdza Voievod, cu bagoslovirea Preasfințitului Mitropolit Veniamin, cu ajutorul domnilor ce i-au năstăvit Duhul Sfânt, prin osârdia cuvioșiei sale părintelui Ghervasie și a neguțătorilor dumnealor frați Gheorghe și Ioan Prosie și Vasile Iliovici – 1835”.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul veacului trecut s-au construit în jurul bisericii mai multe case călugărești, marea majoritate a acestora fiind demolate, după 1970, cu prilejul construirii Stațiunii climaterice Durău. Ca și „Palatul Cnejilor”, Durăul a constituit un preferat loc de întâlnire și de popas pentru numeroase personalități ale vieții politice, literare și cultural-artistice. Mitropolitul Veniamin Costache, a cărui reședință se mai păstrează și astăzi, Emil Gârleanu, N. Gane, Alexandru Vlahuță zăboveau îndelung pe prispele caselor mănăstirești sau pe potecile Ceahlăului. Barbu Delavrancea, Caragiale, Aurel Băeșu, Mihail Sadoveanu erau oaspeți obișnuiți ai Durăului, iar Gheorghe Panu – cunoscut om politic, jurist și gazetar – și-a petrecut aici timp de 20 de ani toate vacanțele, uzând de toată influența sa pentru înfrumusețarea și dezvoltarea mănăstirii.
Intrarea în incinta mănăstirii se deschide în arc, sub clopotnița zidită la începutul secolului nostru. Turnul-clopotniță este o construcție masivă, de plan pătrat, cu trei nivele. La primul etaj se află paraclisul, unde s-a organizat o expoziție permanentă de artă religioasă, printre exponatele căreia se află și o frumoasă catapeteasmă de biserică din secolul al XVIII-lea, lucrată în stil popular cu ușoare influențe bizantine. Icoanele pictate pe scânduri groase de stejar se caracterizează prin simplitate și dinamism compozițional, iar culorile vii utilizate alături de nuanțe mai atenuate individualizează și definesc locul fiecărui personaj. Pictura paraclisului, în tonalități calde, cu puternice influențe din arta lui Tonitza, se datorește arhimandritului Teodor Varahil Moraru, fost călugăr și stareț la Durău, care a executat-o în 1938 și a restaurat-o după cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul căruia mănăstirea a avut mult de suferit.
Latura nordică a incintei este completată, la apus, de turnul-clopotniță, prin vechea stăreție, construcție arhaică din bârne lutuite cu pridvor deschis și balcon-mansardă spre curtea mănăstirii, și prin Casa Veniamin Costache, aflată într-o bună stare de conservare. În colțul nord-estic al curții interioare se mai păstrează încă vechea clopotniță, construită probabil tot în perioada 1830-1835, iar pe latura vestică se află mai multe vile care au aparținut administrației Stațiunii Durău și au intrat după 1990 în patrimoniul mănăstirii. În sfârșit, în afara incintei, spre nord-vest, se află Sala de conferințe cu mai multe spații și paraclis propriu, unde se pot organiza diverse reuniuni cu caracter național și internațional.
În ultimii ani, Durăul a redevenit mănăstire de maici și a fost amenajat ca Centru cultural-pastoral al Patriarhiei Române, ocupând un loc cu totul deosebit în rețeaua așezămintelor monahale din țară.
Biserica este zidită din piatră și cărămidă și constituie din punct de vedere arhitectonic o realizare destul de interesantă, prin îmbinarea unor elemente tradițional-moldovenești cu altele mai noi, împrumutate chiar de la construcții monumentale laice.
Planul bisericii este cel obișnuit, în formă de cruce, cu două abside laterale ușor pronunțate și o a treia la altar, în prelungirea cărora se află corpul navei divizat în naos, pronaos și pridvor. Acoperământul de tablă, cu margini evazate mai ales la extremitățile est și vest, este străpuns de trei turle înalte, zvelte, care se proiectează cu multă grație pe fondul verde-cenușiu al Ceahlăului. Fațadele sunt compartimentate în panouri cu ajutorul pilaștrilor ce susțin un antablament cu un profil zimțat sub streașină. Fațada dinspre apus este tratată în stil neoclasic: un fronton cu șase firide de dimensiuni variabile se sprijină pe coloane angajate, grupate câte două. Sus, în firidele frontonului, s-au zugrăvit – probabil după 1835 – icoane al fresco, iar zona centrală a fațadei este acoperită de o superbă ușă sculptată în lemn de stejar, care constituie o adevărată podoabă a edificiului.
În interior, pridvorul este bine delimitat și despărțit de pronaos printr-un perete masiv în care s-a încastrat inscripția votivă. În schimb, între naos și pronaos, distincția nu se poate face decât cu ajutorul celor două cupole sprijinite pe acea succesiune de arce specific moldovenească.
Pereții pridvorului păstrează pictura din 1835, executată în tonalități de o sobrietate frapantă și cu un conținut narativ extrem de interesant. Atât „Judecata de Apoi”, cât și „Caznele Iadului”, transpun o viziune naiv-profană cam de aceeași factură ca în zugrăveala bisericii de lemn de la Bistricioara, dar în orice caz mai evoluată și ca principii, și ca execuție. Dacă avem în vedere complexitatea compozițiilor și capacitatea lor de a se adresa privitorului cu elemente din viața cotidiană, psihologia și marea varietate socială a personajelor și, nu în ultimul rând, surprinzătoarea capacitate de exprimare plastică în planuri succesive, nu avem nici un motiv să credem că exagerăm considerând această pictură ca una dintre cele mai izbutite realizări ale genului.
Valoarea deosebită a monumentului de la Durău rezultă însă din calitățile deosebite ale picturii pe care Nicolae Tonitza și elevii săi au executat-o în anii 1935-1937, după cum ne informează și inscripția aflată deasupra ușii în pronaos: „Sub Mitropolitul Nicodim, prin strădania dr. Paul Gotcu, s-a făcut pictura de către studenții și diplomații Academiei de arte frumoase din Iași sub călăuza dascălului lor, zugravul N. Tonitza – încheiat la 14 septembrie 1937”.
Folosind tehnica encausticii și încălcând cu bună știință vechile canoane iconografice, N. Tonitza a concentrat întreaga desfășurare picturală în câteva scene mari, în care a introdus, cu un deosebit curaj, personaje și elemente laice preluate din peisajul, din portul și din tipologia umană locală. În locul portretelor tradiționale, transfigurate de irealul transcedentalității, Tonitza pune oameni de la poalele Ceahlăului, plini de viață și demnitate, conștienți de atotputernicia lui Dumnezeu dar și de trăinicia credinței lor.
„Nașterea Domnului”, din absida sudică, întrunește toate elementele novatoare, caracteristice picturii de la Durău. Scena se desfășoară în aer liber, la poalele Ceahlăului, care se profilează pe un cer înstelat. Păstorii care se închină Fecioarei ce ține în brațe Pruncul Sfânt poartă costumele specifice muntenilor de pe Valea Bistriței, cu bundiță înflorată și fustă scurtă peste ițarii strânși pe picior. Ei nu mai sunt prezentați în spiritul mistic al martiriului și al spiritualizării hieratice, descinzând dintr-o realitate imediată de un firesc ce exclude orice convenționalism. Iar prezența oilor, cu totul inedită într-o asemenea compoziție, vine să întregească atmosfera mioritică pe care o degajă tabloul și care ne menține într-o lume de o veridicitate copleșitoare, smulgându-ne din peisajul fictiv și convențional al Pământurilor Sfinte.
De altfel, în fiecare dintre cele opt scene care împodobesc interiorul bisericii întâlnim o structură plastică deosebită și același spirit laic „… răsfrânt din optica tonitziană asupra artei în general și a specificului național”. Pictura lui Tonitza de la Durău nu trebuie deci evaluată în sine, ea impunându-se mai ales prin originalitatea ideilor pe care le afirmă, prin îndrăzneala de a eluda unele precepte picturale consacrate prin practica atâtor veacuri și printr-o tradiție ce adesea s-a dovedit mai puternică și mai durabilă decât efemera trecere a generațiilor. În lumina acestor considerente, Durăul își justifică pe deplin notorietatea de care se bucură, cu atât mai mult cu cât, în vara anului 1969, datorită lui Teodor Varahil Moraru – unul dintre cei care au stat alături de maestru în anii de rodnică osteneală – pictura a căpătat o nouă strălucire, fiind spălată cu deosebită grijă și pricepere.
Selecție realizată pe baza lucrării autorilor Marcel Dragotescu și Adriana Comăniciu,„Monumente istorice și de arhitectură din județul Neamț”,Editura Nona, Piatra-Neamț, 2003.
