În cele ce urmează, am ales un text cules de folclorista Elena Niculiță-Voronca, care a activat în domeniu la finalul veacului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea, material care ne vorbește despre NOROC.
NOROCUL
„A fost o babă care avea casă și trăia foarte bine. Sta toată ziulica pe cuptor și oamenii vineau la dânsa să împrumute bani și să se sfătuiască. O fetiță ce o slujea îi zice într-o zi: «Ce bine ți-i Dumitale, mătușă!» – «Că așa mi-i norocul», îi răspunde ea. «Doamne, când ț-aș videa eu norocul, să știu cum e?» – zice fata. «L-ăi videa. Du-te mâne și-i du mâncare în câmp și-l cheamă să vie, că va veni.» A doua zi, baba o învață cum să facă mâncare în trei ulcele mititele, să ducă în câmp, pe ogorul ei și să-l strige: «Noroace, noroace, vină încoace și vei mânca!» Fata a făcut așa și norocul a venit, ud totul de roua ce o lua de pe toate câmpurile și o aducea pe câmpul babei – și pânea la toți era proastă, numai la ea frumoasă și cu spicele plecate în jos. Norocul s-a pus să mănânce, dar de unde mânca, la loc creștea. Vine fata acasă și-i spune babei ce a văzut. – «Amu, când l-aș pute videa și pe al meu?» – zice fata. „L-ăi videa și pe al tău», zice baba. „Fă mâncare, da’ în oalele cele mai mari, și du-te în câmp și-l strigă.» Fata a făcut așa. A venit și norocul ei, dar uscat, nu ud ca al babei, s-a pus la mâncare și a mâncat totul. Ba la urmă încă i-a zis: «Mâne să-mi aduci mai mult, când vei veni!» și s-a culcat.
Fata a venit plângând și a spus bătrânei ce i-a zis norocul. «La ce să-i duci încă de mâncare, dacă nu te slujește?» – a zis baba. „Da’, oare, de ce nu-i norocul meu ca al Dumitale?» «C-așa a rânduit Dumnezeu, pentru fiecare altfel. Nu-s toate noroacele întru una.»” („DATINILE ȘI CREDINȚELE POPORULUI ROMÂN – adunate și așezate în ordine mitologică”, Editura „Polirom”, Iași,1998)
***
Elena Niculițã-Voronca s-a născut la Bârlad, la 5 mai 1862. Tatăl ei, Gheorghe Niculiță, publicist și poet, colaborator al unor publicații din Cernăuți și Botoșani, provenea dintr-o familie aromână, originară din localitatea Niculița, Macedonia. Această familie a ajuns în Moldova pe la 1777 și s-a stabilit în orașul Suceava.
Elena Niculiță-Voronca a aparținut unei direcții de cercetare pe care și-a creat-o pornind de la propriile pasiuni (cum au mai făcut și alții în epocă), pasiune dublată însă de solide cunoștințe de cultură clasică. Și-a îmbogățit această metodă sub influența lucrărilor lui At. M. Marienescu, N. Densușianu, S. Fl. Marian, dar și a lucrărilor de mitologie care se publicau în străinătate în acel timp, într-o vreme când folcloristica românească își căuta metodele și instrumentele de lucru.
Și ea, ca toți culegătorii de folclor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a susținut ideea culegerii neîntârziate, cât mai este posibil.
Lucrarea care a consacrat-o pe Elena Niculiță-Voronca și a trecut-o în rândul folcloriștilor clasici a fost „Datinele și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică”, Cernăuți, 1903, proiectată de autoare în trei volume, din care nu a apărut decât un masiv volum în cinci părți. Imensul material adunat a fost ordonat după criteriul mitologic și al filosofiei antice despre cele patru elemente cosmice primordiale: pământ, apă, aer și foc.
Volumului I al lucrării amintite, singurul volum care a fost tipărit, în 1903 (la Tipografia „Isidor Wiegler” din Cernăuți), a fost reeditat în anul 1998, la Iași, de Editura „Polirom”.
Autor articol: Valentin ANDREI
