Sub titlul Ars moriendi s-au publicat, prin 1415 sau 1450, două texte latine ce aveau în cuprins protocoalele și arta unei morți bune. Era o acordare între creștinism și perceptele de viață ale Evului Mediu care întârzia deja ca timp și colmata cu răutate lumea. Este interesant că textul, apărut undeva în sudul Germaniei de astăzi- autorul asumat de Biserică este un dominican, Jean de Gerson- încerca să vindece de ororile morții sufletele încercaților europeni ai vremii. Carte populară- va cunoaște traduceri multiple și se păstrează în peste 50.000 de exemplare copiate- avea să-și stingă popularitatea dinaintea facerii lui Erasmus intitulată De Praeparatione ad mortem (apărută în 1533). Făcea uitată lucrarea din Evul Mediu, elegia superbă a lui Ovidiu, Ars Amatoria (De Arte Amandi, în traducerile aceluiași Ev)? Istoria ne vădește că nu. Că în fapt Arta de a Iubi este parte integrantă a artei de a muri.
Nu. Nu am luat-o razna dar zilele din urmă, discutând cu tineri, tot mai dezorientați și mai însetați de viață, am descoperit că frica de moarte, de deziluzii, îi oprește să-și trăiască iubirile, propriile vieți. Nu poți obliga pe nimeni să trăiască viața ta, cu bunele și relele ei. Nu poți obliga pe nimeni să trăiască aceleași frustrări ori bucurii cu tine. E ceva ce a fost dărâmat de pandemie? Nu. Nu cred. Cred că e un pilon de valori dărâmat demult în cultura iubirii pe care pandemia n-a făcut decât să-l vădească. Rezistența la iubire a crescut enorm pentru că ni s-a furat și aruncat la gunoi încrederea în oameni. Ni s-au strepezit, altfel spus, dioptriile prin care puteam identifica răul de bine și discerne soluțiile.
Priviți spre reformele propuse și veți înțelege. De le reforma scrisului academic la cultura editării de carte ori revistă, de la prețul la aer curat la imixtiunea în gustul alimentelor, totul pare că face parte din Ars moriendi. Ce putem opune toxicității fricii de moarte, angrenării într-o teamă peste puterile noastre de rezistență? Aproape nimic. Nici din lecturile particulare și nici din eforturile unei libertăți personale nu prea mai răsare vreo rază de soare. Și totuși… Privind atent la chipurile copiilor, mi-am adus aminte de o spusă a unui mare profesor de teologie, Părintele Ion Bria, a cărui prea grabnică plecare o voi regreta întreaga viață. Îmi spunea că un om nu poate trăi mereu încruntat și că adevăratele câștiguri sufletești sunt acelea care aduc destindere, decontractare de suflet. L-am înțeles și nu prea atunci. M-am aflat gândind ca el însă în timp. Priviți la tot ce înseamnă comunicare ori analiză în societatea lui azi și veți vedea că încordarea bate logica, strică fundamental cordialității cu adevărul, anulează bunul simț al gândirii reale.
Mai avem totuși șanse? De noi depinde. De forța restabilirii regulilor adevărate de comunicare și căutare a adevărului. De forța noastră de a identifica punctele de sprijin ale unei construcții etice, în care să nu primeze dreptatea cu orice preț și ales cu prețul dărâmării vieții celuilalt. Primatul iubirii în vreme de ură arată cât Dumnezeu mai lăsăm să trăiască în noi. Câtă compatibilitate cu omenia mai avem. Diminețile lumii sunt frumoase pentru că soarele nu se forțează să urce în slava lui cotidiană. O să-mi spuneți că mișcă după regulile altei mecanici și am să vă dau dreptate. Dar avem de înțeles, împreună, că Acela Care a dat energie mișcării lumii întregi, mișcă spre Iubire și inimile noastre. Le călăuzește spre Libertatea cea mai de preț în care moartea nu mai poate naște frică, iar ura nu poate birui. E Libertatea născută din trăirea Basmului celui mai de preț. Nepovestea-poveste a Evangheliei. Libertatea născută din Înviere. Priviți. Departe, în zare, culmea Golgotei ne vindecă de încrâncenări și moarte.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
