Pregătisem alt gând să-l plec în pagină. Poate și pentru că am simțit în ultima vreme că sunt prea învârtoșat. Apăsat de cearcănele mele și ale multor oameni din jurul meu, un jur cearcăn el însuși. Cu un ochi înlăcrimat în miez. Pe când reveneam spre tihna casei, pe strada pe care locuiesc, o fetiță extrem de agitată – în sensul bun – povestea ziua ei de școală. O voce teribil de lucidă, asemeni unui stilet de sticlă și aripă de flutur. Copleșit de vocea ei, am ascultat. Un amestec de triluri și sunete grave, un soi de simfonie mai plină de culori decât de cuvinte. Abia fiind mai atent am descoperit că fetița nu vedea. Ochii ei albaștri priveau dincolo de un gol dureros pentru mama ei, plecată cuminte să-i asculte cântatul – cuvânt.
M-am apropiat și am salutat cu respectul ce-l datorăm minunilor. Fetița exclamă: „Asta e vocea Părintelui Necula!”. Mă lasă așa, mut, câteva secunde, apoi îi spun: „Bună seara distinsă Domnișoară!”. Se pleacă așa, asemeni unei mici prințese, și îmi spune: „Bună seara Părinte! Ce mai scrieți?”
Nu am știut ce să-i spun. I-am spus că lucrez la o Viață a Maicii Domnului pentru copii și a sărit într-un picior. Mi-a spus cum i-au citi mami și sora ei mai mare volumele din Biblia povestită copiilor și am simțit că dau să plâng. Copilul acesta a văzut mai mult decât oricare dintre adulți de ce și pentru cine am scris povestea-nepoveste a Evangheliei. Mi-a spus că-i pare rău că nu a putut vedea desenele făcute de Cezar – știa numele ilustratorului – dar că sora și mama i-au spus că sunt frumoase și i le-au descris în amănunt. Ea a înțeles de ce Maica Domnului pare, la un moment dar, o Prințesă ca din povești. Mulți dintre colegii mei, serioși și prea serioși, nu. Zâmbetul ei mi s-a lipit de suflet și a ieșit pe chipul meu. Apoi mi-a catapultat o întrebare: „Părinte, pot să te întreb ceva?” „Sigur!” – i-am spus eu cu ton de adult atotștiutor. „Părinte, despre ce scrii când nu mai simți lumina?”
Am amuțit. A venit brusc toamna și peste zâmbetul meu a început să plouă. O ploaie sărată, grea, insuportabilă. Am tăcut. Apoi mi-am adus aminte de Părintele Teofil Părăianu și de bunica Ileana, mama mamei. Ei mi-au spus, pe rând, bunica stingându-și lumina ochilor târziu, când ne văzuse pe toți la și cu casa noastră, că lumina se simte. Culorile, zicea Părintele, au forme diferite, chiar dacă nu le vezi, și au miros. Verdele miroase a mugur, culoarea maro are miros de frunze umede, iar roșu are miros de măr copt în cuptor. Iar vântul, îmi spunea el, are miros de râu care trece printre ferigi… Bunica, mai practică, spunea că reține culoarea după forme și că nu-i greu să-și reactiveze, din când în când, culorile, în gând. Fetița și-a ridicat ochii spre mine și m-a întrebat: „Au dreptate. Dar eu te-am întrebat pe Dumneata ce scrii când nu mai simți lumina?”
Am privit-o și am privit spre mamă. Tăcea. Nu tristă. Părea că și ea era interesată cum ies din grilă întrebările micuței. I-am spus că scriu despre tot ce mi-a adus lumina vreodată. Cel mai mult aș scrie despre zmeura din tufișurile tăcute de pe malul Vișeului – i-am explicat că e un râu unde mi-am petrecut copilăria, ori despre micile salamandre ce-și căutau căldura pe vârfurile de piatră ce străjuiau, în Șchei, drumul spre Fântânița Popii. Și mi-am dat seama că de aceea nu e tristă fetița. Are la ce se gândi să recupereze lumina. Și mi-am dat seama că nu-mi pusese o întrebare capcană, ci una ajutătoare. De ce aș mai fi trist, când în sufletul meu locuiește un continent de lumină? De ce mă las antrenat mereu în furtuni, când în adâncul meu locuiesc miresme de zmeură și urme de soare împlinite în solzi de pești umblători pe calcarul muntelui?
I-am sărutat mâna. Mi-a zis: „Stai, stai, eu trebuie să sărut mâna preotului”. I-am spus: „Facem o excepție. Azi m-ai învățat că preoția simte lumina și când pare că nu e așa. Îți mulțumesc”. M-a „privit” peste umăr. Cu verticalitatea unei seniorii ce nu se va lua de la ea. Am mulțumit mamei și am dat să intru în curte. M-am întors să o întreb cum o cheamă… O frunză de lumină mi-a adus aminte că în sufletul meu locuiesc continente de fericire prin care am trecut, desculț, rănindu-mă și plângând, dar sigilând cu bucurie adâncul lor de lumină.
Mulțumesc puștoaico! Cântecul tău – întrebare mi-a adus aminte de cer. Liniște și lumină. De-acum știu ce scriu când nu mai simt lumina. Despre tot ce mi-a fost lumină vreodată…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
