Nu îmi aparține ideea unui astfel de test de scriitură la tinerii despre care vreau să vă povestesc aici. Am trecut toți, cred, prin momentul de lehamite al câte unui dascăl obosit, rănit ori pur și simplu sătul de tot care v-a spus la câte un test, teză ori examen: scrieți ce vreți! Și ați constatat că e greu, aproape imposibil să găsești un subiect asupra căruia să scrieți în speranța că reprezintă ce vreți și vă oferă și o notă bună, nu doar de trecere. Eu însumi am provocat studenților mei emoții de acest fel. Ba, la un moment dat, i-am provocat să scrie cu atenție o predică de înmormântare țintită: la înmormântarea mea! După mulți ani, de fiecare dată când revin la Sibiu, îi aud cum își amintesc de momentul acela ca despre cel mai greu examen. Și le dau dreptate. Iar ei, la rândul lor, i-au pus pe elevii lor în astfel de situații limită. De dragoste și conștiință.
Personal cred că acesta este sensul educației și al scrisului. Să provoace emoția lucrului cu tine la limita de sus a gândului. Să te ajute să înțelegi că a gândi e mărturie. Mai degrabă decât simplu joc. Că a scrie înseamnă a gândi, a reflecta. Din nebunia de vorbărie în care se scaldă acum oamenii e imposibilă salvarea, construirea unei insule a gândirii libere, fără reasumarea scrisului ca formă a comunicării reale. Priviți spre „trahanaua” care acrește cultura scrisului imediat, cotidian, și veți înțelege. Greutatea este să ne redăm unii altora cuvintele care contează, liniștea din ele, verticalitatea lor care ne leagă de Cer. N-ar fi rău să le respunem copiilor povestea care leagă cuvintele de sentimente reale, de momente reale ale vieții lor în acord cu istoria propriei lor familii și comunități. Care-i leagă de tot ceea ce pot împlini și îi poate face să înțeleagă lumea.
M-am tot gândit în vremea din urmă ce-i face pe copiii școlii atât de triști, încât nu ne ascultă, încât par mereu supărați pe noi. I-am privit și întrebat des. M-au privit și mi-au răspuns tăcut. Într-o tăcere din care le lipsea scrisul. Cum am ajuns să privim neputincioși cum se scurg pe lângă noi generații întregi de copii care vorbesc mai bine engleza decât româna, care nu pot citi fluent un text – și asta în clase măricele ba uneori chiar mai sus – spre cei care ar trebui deja să aibă un orizont de motivare a vieții școlare, ori alcătui coerent o frază în teribil de cuminte limbă română. Senzația că locuiesc toți pe Tik-Tok ori în televizor o am din ce în ce mai grozavă, mai legată de mediocritatea în care sunt aplaudați că dau roade. Roade crescute din pomi fără înfloriri. Fără primăveri trecute peste ei.
Suntem dinaintea Anului Eminescu. Un an al încercării de a mai salva ceva? Poate. Dacă ieșim din festivisme. Dacă reușim să respunem unei generații noi și fiecărei generații noi că limba română nu este doar o limbă de traduceri și sinteze privind examenele ori ocupările de funcții în câte o parte sau alta a unui sistem pe care copiii sunt învățați să-l urască dar în care sunt grupați spre a fi folosiți. De aici și lipsa de distincție din viețile lor. Nu mai pot distinge binele de rău și îi încântă mai curând răul decât să-i bucure binele. Priviți spre personajele ce le sunt interzise cunoașterii și veți vedea cum le-am răpit poveștile de iubire, ascunzând nu doar pe Albă ca Zăpada ci și pe Făt Frumos din Lacrimă și Ileana Cosânzeana. Așa cum i-am scos din lecția Vulpii ce păcălește un urs și de aceea rămân naivi și atacabili oricând, de oricine. Nu exagerez când spun că distrugându-le poveștile, ecologizându-le subiectiv și mimând îngrijorarea față de ei, dar ocupându-le toată lectura cu chestiuni legate de frica de a descoperi adevărul pentru că asta îi vulnerabilizează și-i face dependenți de libertate, le-am stricat sistemul de valori într-atât încât îi vedem demotivați, răniți, mereu pe fugă pentru a evada din viețile lor. De aceea s-au apropiat mai ușor de Balena Albastră decât de inima noastră. De aceea preferă bezna prafului alb decât albul paginii de carte bună. Cu folos.
M-am gândit ce aș scrie azi, ca adolescent, profesorilor mei, dacă mi-ar cere azi părerea despre ce trăiesc. Dar dacă ar cere maturului din mine să scrie, aș spune atât: Mulțumesc! Pentru toată literatura ce mi-ați pus pe suflet, pentru că m-ați învățat că a fi liber înseamnă să fii asumat și muncitor, responsabil și darnic și mai ales copil. Că nu m-ați crescut să fiu cineva, ci să devin cineva. Să cred că Dumnezeu nu este dușmanul meu, ci bucuria mea de a cunoaște.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
