Am scris mereu în ultimii ani despre Absurdistanul cultural în care ne zbatem de ani de zile și în care pierderea de timp e depășită doar de snobismul dialogului. Teme de genul celor pe care le auzim des – drepturi infecunde în raport cu libertatea, analize kilometrice la scenarii de o jumătate de pagină ori analize ale unor episoade nedemne de analiză – ne sabotează liniștea dar, parcă și mai grav, ne fac să ne pierdem timpul. Problema este că am trecut și la nivelul dialogului intim, cu cei dragi și cu Dumnezeu, astfel de inutilități pe care le facturăm în drame și melancolii dure.
De unde rana acesta la infecunditate? Cum am așezat ca teme de dialog amarul unor flămânzeli obscure? Energia umană detașată de inteligență și rațiunea dialogului nu ajută, în nici un fel, echilibrului social ori celui personal. Aud mereu de oameni care își doresc înapoi ce nu au avut niciodată. Alții care trăiesc în bula unui trecut roșu aprins ca într-o ambianță psihedelică. E ceva defect în altimetrul înălțimilor dialogice și pare că obsesivul a înlocuit discursivul și asta nu, nu la o simplă apăsare de tastă. Prin 1909, Enescu este la Roma. Pregătea concertul din Debussy și al Rapsodiei Întâi. Indispus, scapă orchestra din mână și se pare că nici dirijarea Preludiului lui Debussy (parte din După amiaza unui faun) și cu atât mai puțin momentul dirijării Rapsodiei – în timpul ei parte din public părăsește sala – nu au fost un triumf. Bolnav de scarlatină, la pat, se arde pe suflet cu tot ce înseamnă presa italiană de specialitate. Cum „exodul” uman fusese amplu, întrerupsese concertul, ceea ce-l cadorisește cu următoarea descriere de presă: „Ca violonist insuficient. În calitate de compozitor, nul. Ca om, prost-crescut”. Enescu – consemnează el însuși eșecul – conchide: „Numai pentru că am iubit de mult muzica n-am aruncat bagheta definitiv, după așa ceva!” (Bernard Gavoy, Amintirile lui George Enescu, Curtea Veche, 2023, p. 199). Cât mai este relevant din știrea aceasta? Cum putea frânge ea o carieră strălucită? Cât de mult contează să știi cine ești dinaintea unor astfel de nebunii?
Fără a extrapola pe fiecare suflet ce intră în analiza irelevantului, merită să gândim împreună ce mai rămâne din tot ce sunt cultura și vocația în astfel de menghine topite în grăsimea impudorii în care ne zbatem viețile. Pe fundalul Postului Învierii nu avem voie să îngăduim sufletului nostru să-și uite nemurirea. Ușor și cu grijă pentru tot ce înseamnă relevanță avem să alegem din viețile noastre experiența de tonus pozitiv în care ne-am alcătuit formările sufletești, în care am avansat cultura personală către cultura universală și am filigranat pe sufletul nostru adevăratele valori. Răscumpărarea timpului e singura modalitate în care irelevanța se diluează până la pierdere totală de sens. Nu putem trăi altfel decât încercând mereu să ne reactualizăm materia gândirii, limitele în care ea se descompune în fibrele de lumină ale conștiinței și caracterului asumat. Unii cred că trăim o vreme de crize economice, sociale ori culturale. Personal cred că România e intrată în teribilul crater al crizei de caractere. Poate de aici și imposibilitatea de a da legi și de a le respecta în ceea ce privește reconstituirea realului pe baza valorilor lui. Absurdistanul nu pierde teren și spațiu vital decât dinaintea smereniei și caracterului exersat în Bine.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
